Hegel privea lumea ca pe o simfonie uriașă: fiecare notă, chiar și cea falsă, avea locul ei în armonia finală a Spiritului Absolut. Istoria curgea ca un râu de lumină, iar suferința, departe de a fi zadarnică, se transforma în treaptă spre înălțare. Totul avea sens, totul era rațiune, totul era progres. Schopenhauer deschidea aceeași ușă și vedea însă un bâlci: oameni marionete, trăind sub dictatura unei Voia oarbe și nesățioase, care nu știa altceva decât să ceară și să strivească. Istoria nu urca, ci se rostogolea într-o farsă fără ieșire, un joc de umbre fără lumină.
Privind societățile, Occidentul pare încă îmbrăcat în mantia optimismului hegelian. Orașele lui respiră ritmul progresului: trenuri care pleacă la timp, poduri construite drept, instituții care funcționează și știința care luminează viitorul. Chiar și greșelile și căderile au un sens; ele devin lecții, trepte, instrumente ale marșului înainte. Vestul vede drumul ca pe o spirală ascendentă și crede că fiecare pas îl apropie de mai bine, chiar și atunci când nu știe exact unde duce călătoria.
Răsăritul, cel născut din cioburile materialism-dialecticului marxist însă, păstrează amprenta schopenhaueriană. Sub plafonul greu al istoriei care se repetă, oamenii simt că instituțiile sunt decorațiuni obosite, că promisiunile se șterg rapid, că viitorul e doar trecutul cu altă pălărie. Optimismul e o scânteie efemeră, pesimismul – un fum dens, care învăluie totul. Aici, oamenii râd amar, beau, emigrează sau scriu poezii, încercând să-și facă suportabil absurdul, să transforme ironia în armură.
Și totuși, între simfonia lui Hegel și farsa lui Schopenhauer, omul rămâne același: acrobat pe sârmă, balansând precar între lumină și întuneric, între speranță și absurd, între optimismul rațional și pesimismul existențial. Occidentul vede stelele și urcă, Estul privește noroiul și supraviețuiește. Împreună, cele două lumi dansează pe aceeași scenă, legate de aceeași tensiune: viața nu așteaptă, viața doar se repetă, uneori ca simfonie, alteori ca farsă.
Occidentul crede că viitorul îl așteaptă, Estul știe că viitorul e trecutul care se întoarce. Amândoi se înșală: viața nu iartă, viața doar curge, iar noi suntem martorii ei, prin ochi care pot vedea sens sau absurd, lumină sau umbră, speranță sau resemnare.
