Mi-a spus recent un prieten:
„Ai răbdare cu Bolojan.”
O replică familiară, rostită cu o voce obosită de speranță, dar încă agățată de ideea că, poate, de data asta, lucrurile vor fi altfel.
Numai că, dragă prietene, răbdarea în România nu mai e demult o virtute.
Este o strategie.
Este timp cumpărat de hoți pentru a mai da un tun, a mai umfla un contract, a mai numi niște „nepoți competenți” în funcții publice.
Răbdarea nu e combustibilul reformei, e combustibilul furtului.
Bolojan a plecat la pescuit fără momeală. Doar cu cârligul în apă.
Stă acolo, liniștit, în timp ce noi ne holbăm la el cu speranța că va prinde ceva. Dar n-a prins nimic. Pentru că peștii mari știu deja că n-are nicio nadă.
Doar vorbe.
Am mai avut răbdare. Cu Iliescu. Cu Năstase. Cu Constantinescu și resemnarea lui democratică. Cu Radu Vasile și dansul pe marginea prăpastiei. Cu Băsescu și „ciuma portocalie”. Cu Boc și austeritatea. Cu Tăriceanu, cu Ponta, cu Iohannis, cu Orban, cu Dragnea, cu Grindeanu, cu Ciolacu.
Toți ne-au cerut răbdare.
Și noi am oferit – generație după generație – răbdare.
Și ce-am primit în schimb? Sinecuri pentru ei, sărăcie pentru noi.
Ce înseamnă de fapt „pachetul doi Bolojan”?
Să-l analizăm puțin. Să-i ridicăm perdeaua de marketing.
1. Stop pensionărilor la 48 de ani.
Perfect! Sună bine. Dar ce înseamnă asta în practică? Că pensiile speciale nu se mai acordă de la 48, ci de la
60?
Și rămân speciale?
Că nu mai sunt de 120% din ultimul salariu, ci „doar” 100%?
Adică vreo 4000-5000 de euro?
Păi tot nesimțite sunt, raportat la salariul mediu din România sau la pensiile „normale” de 2500 lei!
„Decența” unei pensii speciale e o glumă amară. Când 5 milioane de români trăiesc cu sub 2000 lei, nu există pensii „decente” de 20.000.
2. Luptăm cu evaziunea fiscală.
Cum? Cu ce legi? Cu aceiași politicieni care, de 30 de ani, au scris legile cu pixul în mâna evazioniștilor?
Cine propune? Tot grupul de la Cluj? Tot „grupul de la Grivița”? Tot clientela lui Grindeanu, Simonis, Stănescu și Ciolacu?
Ce înseamnă „lupta”?
E vreo inițiativă pentru taxare inversă la TVA? Nu.
Se modifică legea insolvenței, astfel încât firmele de casă să nu mai evite plățile fiscale cu 3 hârtii și 2 avocați? Nu.
3. Digitalizăm ANAF.
Serios? Cu cine? Cu aceiași baroni IT din era Ghiță și UTI?
Cu aceiași șefi ANAF numiți politic, care protejează firmele „prietene” și hărțuiesc întreprinzătorii onești?
Poți digitaliza și Marte, dar dacă n-ai voință politică să aplici legea, tot jaf și protecție selectivă rămâne. „Digitalizarea fără integritate este doar o mască frumoasă pusă pe o față coruptă.”
4. Închidem firmele de stat cu pierderi cronice.
Da, sigur. Pe hârtie.
Dar nimeni nu-și concediază clientela.
Pentru că exact acele firme sunt buncărul sinecuriștilor.
Ele plătesc „nevestele de parlamentari”, „copiii de secretari de stat” și „pilele de partid”.
Le închizi și pierzi voturi, bani și rețea.
Așa că nu le închizi. Le „reevaluezi”. Cu un audit de firmă prietenă.
5. Reducem cheltuielile publice. Comasăm instituții inutile. Limităm șefii din consiliile de administrație. Evaluări reale pentru funcționari.
Pe bune? Asta e refrenul de 20 de ani.
Până acum ce ne-a împiedicat?
Nimic.
Doar lipsa de voință.
Și realitatea e simplă: dacă vrei să tai, tai.
Spui clar: de azi, desființez asta, comasez asta, trimit corpul de control aici. Iată ce am găsit. Iată câți bani am economisit.
Dar nimeni nu o face. Nici măcar Bolojan.
Pentru că „nu e momentul.”
La fel ca în decembrie 1989, când ni s-a spus: „stați cuminți, acum nu e momentul să aflăm cine a tras.”
La fel ca în fiecare criză, când ni se spune: „nu e momentul să cerem dreptate, întâi să salvăm bugetul.”
Dar când e momentul? Când murim de bătrânețe, de foame sau de speranță?
Falimentul, această etapă de după răbdare
Pentru că da, răbdarea nu este doar păguboasă. E letală.
Ea prelungește jaful.
Dă timp hoților să-și mute banii, să-și securizeze pozițiile, să-și mai pună copiii prin instituții.
După răbdare urmează falimentul.
Iar după faliment – o nouă repriză de răbdare. De data asta de foame.
Suntem într-un ciclu blestemat.
Jaf → Răbdare → Criză → Tăieri → Alt jaf → Răbdare.
Și tot așa.
Tot pe banii noștri.
Tot pe viețile noastre.
Concluzia?
Nu mai pot avea răbdare.
Nu pentru că nu-l mai cred pe Bolojan.
Ci pentru că dacă nu începe ACUM, va fi prea târziu.
El e ultima redută de bun-simț și profesionalism pe care o mai avem.
Dar dacă pierde momentul, suntem pierduți.
Pentru că mafia se regrupează. Și o face sub nasul său. Cu protecția tăcerii sale.
Dacă nu decuplează PSD de la bani și n-o face acum, va fi o mare păcăleală.
Nu reformă, ci o nouă păcăleală cu miros de Excel și slogane tehnocrate.
Are două variante:
– Forțează nota și câștigă populația.
– Cedează șantajului PSD și devine complice.
Dacă nu iei taurul de coarne când poți, taurul te ia el pe tine în coarne.
Lecția din ring: când adversarul e groggy, îl termini – nu-i dai răgaz
Apropo de răbdare…
În tinerețe am cochetat cu boxul.
Și am învățat, pe pielea mea, o regulă de aur care ar trebui predată și în școlile de guvernare:
Când ai în față un adversar mai puternic decât tine, dar reușești, cumva, să-l pui în corzi, să-l faci groggy, NU îi dai timp să-și revină.
Dacă te retragi, dacă eziți, dacă aștepți… ești terminat.
Îți ia capul cu prima directă.
Exact în postura asta se află acum Bolojan.
A prins sistemul pe picior greșit. Mafia e buimacă. PSD e vulnerabil, compromis, izolat în retorică populistă.
Acum e momentul.
Dacă apasă accelerația – poate rupe cercul vicios.
Dar dacă se oprește să ceară… răbdare… îi dă sistemului timp să se replieze.
Și atunci ne-am ars.
În politică, ca și în box, când nu termini adversarul la timp, el te termină pe tine.
Și nu e doar despre o guvernare ratată.
Este despre destinul României.
Pentru că dacă Bolojan ratează acum, va urma suveranizarea României.
Adică alt nume pentru rusificare, izolare, faliment moral și economic.
Va veni avalanșa de „partide ale poporului”, cu sloganuri anti-europene și nostalgii imperiale.
Și noi, păcăliți din nou cu „răbdare”, vom merge mai departe, nu spre reformă, ci spre Est.
Epilog: Răbdarea, ultimul drog legal al poporului român
Ni s-a spus că răbdarea este o virtute.
Adevărul e că răbdarea a fost cătușa noastră mentală.
Cu ea ne-au dus la vot.
Cu ea ne-au dus în faliment.
Cu ea ne-au făcut „generație de sacrificiu.”
Pe gratis.
Nu mai avem o viață de trăit în răbdare.
Avem doar o viață.
Și vrem să o trăim în demnitate, nu în lozinci.
„Clasa muncitoare merge în paradis” – ne-au spus.
Ei bine, ne ajunge, nu vrem paradisul.
Vrem dreptate. Nu promisiuni.
