Declarația recentă a lui Adrian Papahagi, în care își exprimă încrederea în Ilie Bolojan și în capacitatea sa de a reforma statul român, este una onorabilă. Împărtășesc spiritul ei. O susțin în proporție de 100% — la nivel de intenție. Dar, din păcate, aici se oprește și punctul de convergență.
Spre deosebire de domnul Papahagi, n-am luxul speranței naive. Am mai multă experiență în sistem ca să pot afirma, fără niciun dubiu, că ceea ce speră domnia sa nu se va întâmpla. Iar dacă se va întâmpla, o va face în mod selectiv, controlat și ipocrit.
Reforma statului român nu poate începe cu măsuri contabile aplicate populației și firmelor private, ci cu destructurarea adevăratului mecanism de putere: rețeaua clientelară care s-a cocoțat pe fondurile publice și le exploatează fără rușine. Or, exact aici se oprește curajul lui Ilie Bolojan.
Ce se va reforma concret? Probabil vor fi eliminate câteva sinecuri, vor exista câteva restructurări pe hârtie, se va face multă propagandă despre „optimizare instituțională”, dar baronii locali vor rămâne la locul lor, pensiile speciale nu vor dispărea decât în PowerPoint, iar firmele de partid vor continua să toace bugetul sub ochii unei justiții bine „stimulate” cu lefuri speciale.
Pentru că Bolojan guvernează alături de PSD. Iar PSD nu e un partener de reformă, ci sistemul însuși.
PSD nu este un partid. Este o organizație de tip mafiot, o structură de putere care controlează bugetul public prin fidelizarea administrației, cumpărarea presei și subordonarea instituțiilor de forță. Reforma statului, în sens autentic, ar însemna tocmai demolarea acestui sistem. Dar acest lucru este imposibil atâta vreme cât PSD e parte a Guvernului — ba chiar liderul său.
Mai grav este că și PNL, cel care ar fi trebuit să fie alternativa, s-a predat. Sub lozinca „responsabilității guvernamentale”, PNL a devenit o anexă docilă, absorbită în rețeaua de corupție generalizată. Bolojan nu se luptă cu sistemul, ci îl administrează. Mai eficient, mai tăcut, dar în aceeași paradigmă.
Și cum se manifestă, în concret, această „adminstrare a sistemului”? Simplu: prin ceea ce trăim chiar acum. O nouă majorare de taxe, o nouă „reformă fiscală” aplicată nu celor care sifonează bani publici, ci tocmai celor care îi produc.
În România post-decembristă, un singur lucru a rămas constant, indiferent de guverne, partide sau promisiuni electorale: de fiecare dată când s-au majorat taxele și impozitele sub pretextul „echilibrării bugetului”, rezultatul a fost exact contrariul.
Nu s-a făcut niciodată economie. Nu s-au redus cheltuielile inutile. Nu s-a eficientizat administrația. Dimpotrivă: au crescut și mai mult cheltuielile publice. A fost ca și cum majorările de taxe au fost tratate ca o încurajare oficială pentru risipă și jaf.
Clasa politică a anulat în mod deliberat orice formă de răspundere a ordonatorilor de credite. Niciun ministru, niciun primar, niciun președinte de consiliu județean nu este cu adevărat tras la răspundere pentru inoportunitatea sau inutilitatea cheltuielilor. Cu alte cuvinte, s-a instituit o libertate absolută asupra banului public, fără obligația de a justifica în mod real modul în care este utilizat.
Și așa s-a ajuns la aberația bugetară care ne sufocă și azi: statul colectează din ce în ce mai mult, dar risipește și mai mult. De fiecare dată. Fără excepție.
Un exemplu emblematic, pe care mulți l-au uitat, este perioada guvernării Tăriceanu (2007–2008). Deși economia României înregistra atunci o creștere spectaculoasă, bazată pe consum și împrumuturi externe masive, Guvernul a crescut masiv cheltuielile bugetare, în special cele cu salariile și beneficiile clientelei politice.
Tăriceanu a fost primul care a pus în aplicare, pe scară largă, modelul toxic de guvernare prin pomeni bugetare și populism fiscal. În doar doi ani, a crescut aparatul bugetar cu zeci de mii de posturi, a majorat salarii nesustenabile, a aruncat în aer deficitul și a pregătit terenul pentru prăbușirea care a urmat în 2009. România a intrat în criză fără nicio plasă de siguranță, iar costul acestor politici iresponsabile a fost plătit, ca de obicei, de contribuabilii cinstiți și de mediul privat.
Ce este cu adevărat revoltător e că nu am învățat nimic.
Suntem în 2025, iar Guvernul actual reia aceeași rețetă: în loc să reducă risipa și să reformeze administrația, preferă să majoreze taxele și impozitele — nu pentru a reechilibra bugetul, ci pentru a alimenta aceeași clientelă politică, același aparat bugetar supradimensionat, aceleași sinecuri și pensii speciale.
Să nu ne amăgim: dacă vor fi mai mulți bani la buget, aceștia nu vor merge către spitale, școli sau autostrăzi. Se vor duce acolo unde s-au dus mereu: în buzunarele celor care controlează statul, în contracte „cu dedicație”, în salarii speciale și în cheltuieli fără justificare.
Așadar, nu ne aflăm în fața unei reforme fiscale. Ci, mai degrabă, în fața unei recidive bugetare, a unei reluări a acelorași greșeli istorice, cu aceeași aroganță și aceeași impunitate.
De aceea, deși îl respect pe domnul Papahagi pentru buna sa credință, mă tem că domnia sa se află, din nou, în postura intelectualului care speră acolo unde realitatea urlă contrariul. Iar Bolojan, cu tot ce poate oferi ca imagine de eficiență, nu va reuși să reformeze statul. Pentru că statul, așa cum e azi, este un aparat creat și întreținut de PSD — iar acest aparat nu poate fi reformat. Ci doar dezafectat, bucată cu bucată.
Iar asta nu se va întâmpla niciodată cu PSD la guvernare. Nici cu PNL în poziție de slugă.
