„Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul?”
(Marcu 8:36)
„Nu e sărac cel care are puțin, ci cel care vrea mai mult.”
(Seneca)
Definiții și sensuri
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, lăcomia este „dorința de a avea, de a consuma, de a poseda în mod exagerat bunuri materiale, hrană sau plăceri, depășind nevoile firești”.
Așadar, nu vorbim despre supraviețuire, ci despre exces. Lăcomia nu ține de a trăi bine, ci de a nu-ți ajunge niciodată. Este o foame fără stomac, o sete fără gâtlej.
Pe plan moral, această dorință neînfrânată devine păcat – și nu orice păcat, ci unul dintre cele șapte capitale. Unul care stă la temelia tuturor celorlalte.
Ispitirea lui Isus și refuzul bogăției
Episodul ispitirii lui Isus, relatat în Evanghelii, este esențial pentru înțelegerea lăcomiei ca ispită supremă. După ce încearcă să-L facă să-și transforme piatra în pâine și să-și demonstreze puterea printr-un spectacol, Diavolul Îl duce pe streașina templului și Îi arată „toate împărățiile lumii și strălucirea lor”.
Îi promite putere și bogăție, dacă I se va închina.
Isus refuză. Răspunsul Său e simplu și tăios: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești.”
Este victoria spiritului asupra materiei. Refuzul suprem: nu vreau totul, pentru că am deja ceea ce contează.
Lecția e clară: împlinirea nu vine din ceea ce strângi, ci din ceea ce alegi să refuzi.
Lăcomia contemporană – o sete fără capăt
Ce creatură ciudată este omul! În structura sa profundă, îl definește lăcomia. Este, în același timp, trăsătură distructivă și motor de progres. Dar, odată scăpată de sub control, nu mai construiește – devine forță de devastare. Mai grav: devine amenințare la adresa însăși a vieții și a sensului.
Mi-am pus adesea întrebarea: de ce tind oamenii mereu spre ceea ce nu pot avea și disprețuiesc ceea ce deja li se oferă?
Nu pentru că acel „ceva” ar fi superior moral sau sufletește, ci din vanitate, orgoliu și nevoia cronică de validare – personală, socială, sexuală.
Omul de azi pare că n-a învățat nimic. Trăiește ceea ce odinioară părea ideal: o casă, o mașină, o vacanță pe an, o familie decentă. Și totuși nu-i ajunge. Vrea mai mult: zece case, iahturi, terenuri, amante, statut. Nu din nevoie, ci din comparație și orgoliu.
Când ai deja ceea ce întruchipează „visul american” – o locuință confortabilă, două-trei autoturisme, o casă de vacanță, un iaht mic, o familie sănătoasă, vacanțe exotice – de ce nu este suficient?
De ce apare dorința pentru zeci de mașini, mii de hectare, resorturi unde plătești vanitatea, nu confortul, amante sau amanți ca trofee?
Nu e aceasta lăcomie?
Desigur, dacă ești antreprenor și susții sute sau mii de angajați, profitul e legitim. Dar când extravaganța nu mai servește nimănui decât propriului ego, devine obscenă.
Risipa devine absurdă. Aroganța – contagioasă.
Și nu pot înțelege: de ce omul, adânc înrădăcinat în codul său genetic, poartă o lăcomie nesățioasă? De ce nu se poate opri nici când are totul?
Consumismul și competiția socială – hrănirea unei fiare
Publicitatea, rețelele sociale, lumea „instagramabilă” – toate alimentează această foame cronică.
Suntem bombardați cu imagini ale unei fericiri de vitrină: bunuri, vacanțe, haine, ceasuri, corpuri.
În spate – anxietate, singurătate, depresie. În față – zâmbetul plastifiat al fericirii cumpărate.
Lăcomia modernă nu mai e un păcat ascuns – e un ideal public.
A devenit banală, generalizată, chiar promovată. Nu mai trăim pentru a fi, ci pentru a avea mai mult decât ceilalți.
Când luxul e văzut ca un drept, nu ca un privilegiu, iar modestia e tratată ca eșec, lăcomia devine normă socială.
Societatea nu mai încurajează doar acumularea, ci și comparația:
să ai mai mult decât vecinul, decât colegul, decât cumnatul.
În această cursă, sufletul se subțiază, devine o umbră.
Bucuria sinceră dispare. Este înlocuită cu adrenalina achiziției și panica pierderii.
Concluzie – păcatul care distruge sensul
Lăcomia nu este doar o slăbiciune – este un pericol existențial. Nu distruge doar omul, ci și lumea lui.
Este sursa războaielor, a dezechilibrelor sociale și ecologice, a ruperii de sine.
Omul lacom nu spune niciodată „ajunge”.
Moare nehrănit, cu masa plină.
Adevărata bogăție nu stă în ceea ce strângi, ci în ceea ce poți lăsa din mână.
Nu în cât ai, ci în cât poți refuza.
Omul care învinge lăcomia nu e mai sărac – e, de fapt, infinit mai liber.
