Am parcurs planul de guvernare al actualei coaliții cu aceeași curiozitate cu care ai răsfoi o rețetă de slăbit scrisă de un cofetar obez. Tonul e sobru, intențiile par ferme, dar rezultatul final frizează absurdul. Ca în orice poveste românească despre reformă, realitatea este întoarsă pe dos: ceea ce doare e cert, ceea ce ar trebui să vindece e facultativ.
Toate măsurile care privesc creșterea taxelor, reducerea facilităților pentru persoanele vulnerabile și, în general, sărăcirea populației sunt concrete, bine definite, cu termene clare. Guvernul acționează aici cu precizia unui chirurg grăbit care operează fără anestezie: taie rapid, nu explică nimic și iese din sală fluierând.
În schimb, când vine vorba de reforme reale – combaterea evaziunii, eliminarea pensiilor speciale, decapitarea sinecurilor – limbajul devine brusc poetic. Se vorbește despre „etape preliminare”, „evaluări de impact”, „consultări interinstituționale” și alte eufemisme care, traduse în română, înseamnă: „nu avem de gând să facem nimic”.
De ce? Pentru că guvernul știe un lucru esențial: populația s-a obișnuit cu austeritatea ca românul cu statul la coadă – bombăne, dar stă. A acceptat, fără prea multă împotrivire, o inflație devastatoare în ultimii zece ani. Și, dacă tot a înghițit broasca până acum, i se mai poate da una, două. Sau un castron întreg.
Dar în ce lume logică începi o reformă economică prin jupuirea celor mulți, lăsând neatinsă haita de privilegiați care a dus statul pe marginea prăpastiei? Cum să rezolve problema cei care sunt, de fapt, problema? E ca și cum ai pune hoțul șef la investigație, cu promisiunea solemnă că data viitoare va fura mai discret.
Aici intervine și marea dezamăgire: dacă acest plan de guvernare este rezultatul unui compromis, atunci Bolojan e deja perdant. Pentru că asemenea compromisuri nu se fac. E ca și cum ai negocia cu teroriști care au ucis civili nevinovați, și le-ai pune la dispoziție avion și câteva milioane de dolari. Cam asta a făcut „eroul” Bolojan, după o lectură sumară a planului: a acceptat regula lor, dar nota de plată o plătește „turcul” – adică poporul.
Între timp, Neacșu, Ciolacu, Tudose, Stănescu și Grindeanu râd de le dor fălcile: și-au păstrat cordonul ombilical bugetar intact, dar s-au răzbunat și pe „fraierii” care n-au votat cu ei. Și culmea, au făcut-o cu mâna celor care au primit votul. Asta da cinism administrativ de tip balcanic: o lovitură dublă, curată ca briciul și la fel de sângeroasă. Poftim proștilor! I-ați votat, acesta este mulțamul!
Realitatea e simplă și crudă: creșterea taxelor este certitudine. Reducerea risipei bugetare – ficțiune. Statul român, în forma sa actuală, nu mai e o instituție, ci o rețea. O rețea de interese, rude, pile și datorii politice. O structură paralelă care parazitează bugetul sub masca legalității.
Așadar, ceea ce trăim nu e un plan de redresare, ci o piesă de teatru absurd, scrisă în grabă de contabili frustrați și jucată de miniștri fără replică. Da, oameni buni, este Kafka. Numai că la noi Kafka nu se citește, se trăiește. Cu factură la întreținere, cu pensie tăiată și cu speranță confiscată.
În concluzie, avem parte de o guvernare care seamănă tot mai mult cu un experiment social dus la extrem: cât de mult poți să storci o populație fără să iasă în stradă? Și răspunsul, din păcate, e tragic: mai e loc. Mai e răbdare. Mai e naivitate. Dar pentru cât timp?
Și poate, cine știe, când se va rupe elasticul răbdării colective, nu doar Kafka va părea actual, ci și Caragiale. Cu tot cu farsă!
