România are o presă liberă. Liberă să fie mituită, șantajată, periată, înregimentată politic și cumpărată la metru pătrat, ca pătrunjelul în piață. Jurnalistul român nu mai scrie cu pixul, ci cu cardul de salariu în buzunar, căci ce e libertatea presei fără libertatea de a primi niște bani de la Primărie?
Într-o țară în care televiziunile se întrețin din contracte publice și reclame de stat, libertatea de exprimare e direct proporțională cu suma din factură. Ai finanțare? Ai opinii! Nu ai? Ești liber să taci.
De fapt, presa din România n-a fost niciodată liberă. A fost doar deghizată în democrație, dar cu accent de birou de cadre comunist. După Revoluție, valul de presari s-a compus din foști activiști de presă, plini de talent la limbi — limbi aplicate generos pe clanurile care dețineau și atunci și acum telecomanda țării.
Nu au fost mari anchete de presă, ci doar reglări de conturi între moguli. Când unul se supăra, scăpa presei o hârtiuță compromițătoare despre celălalt. Se chema “investigație jurnalistică”. Când se împăcau, devenea “fake news”. Adică tot aia, dar spusă cu alt ton.
Jurnalistul român e o specie aparte, în pericol de dispariție și simultan în exces de populație. Un paradox ambulant. Într-o țară în care fiecare neica-nimeni cu un blog, o cameră și o relație la o instituție publică se autoproclamă ziarist de investigație, adevărul a devenit un moft. Sau o poveste care costă, în funcție de cine o cere.
Presa românească e o fermă de condei, în care cuvintele se scriu în funcție de ce partid e la putere și cine plătește masa și dansul. În loc de muza Adevărului, redacțiile sunt animate de muza „Contractului cu Primăria”. Nu deontologia dictează linia editorială, ci contabilitatea.
Jurnalismul, cândva al patrulea pilon al democrației, a devenit azi al patrulea colț al mesei la care mănâncă puterea. Dacă te uiți la o emisiune de „dezbatere politică”, ai senzația că asculți o repetiție generală a unei piese regizate prost, cu actori îmbătrâniți în ipocrizie. Fiecare moderator e fie avocatul diavolului, fie al firmei de catering care a plătit publicitatea.
De aceea, presa nu mai sancționează derapajele morale ale societății. Dimpotrivă, le promovează, le ambalează în titluri cu „șoc și groază”, iar a doua zi le uită. Căci presa trăiește din amnezie controlată, din “breaking news” și din „a zis ceva, dar nu știm ce”.
Fake news? Mai nou, e politică editorială. E principiu de funcționare. Un accident rutier cu trei păsări moarte devine “masacru aviatic”. O remaniere guvernamentală se anunță drept “lovitură de teatru”. Iar un tun imobiliar e botezat “investiție strategică”.
Ce mai contează că adevărul s-a pierdut pe drum, când presa a devenit ștampilă de validare pentru hoți și fluier de arbitru pentru mafie?
Societatea românească și-a pierdut oglinda. Ce a mai rămas, e doar o vitrină murdară, în care fiecare își vede propriul interes. În această vitrină, jurnalistul român n-a mai fost demult un paznic al adevărului. E mai degrabă un chelner cu papion care servește meniul zilei de minciuni.
Iar clientul? Publicul? Cetățeanul? A devenit spectator, uneori nostalgic, alteori furios, dar în general… resemnat. Căci în România nu mai poți întreba “unde-i presa?”, ci “a cui e presa?”
Dacă presa centrală e manipulată cu tact și sume cu multe zerouri, presa locală e băgată direct în portbagajul bugetului local. Aici, lucrurile sunt simple, directe și brutale. Jurnalismul local e o șaormă cu de toate: un strop de editorial, o poză cu primarul la deschiderea unei gropi, o rubrică fixă de pupat consilierii și un editorial cu titlul: “Dom’ Primar – omul care ne dă viitor”.
Redacțiile sunt niște garsoniere cu miros de toner, unde trei ziariști și un nepot de viceprimar tipăresc ziarul de vineri, plin de poze cu oameni care taie panglici, în timp ce îți explică, solemn, cum un podeț construit din chirpici e „simbolul progresului”. Se trăiește greu, dar patriotic. La fiecare sfârșit de an, primarul oferă „premiul de excelență în jurnalism” exact acelui ziar care i-a editat cel mai frumos portret de Crăciun.
Ai criticat primăria? Nu-i problemă! A doua zi, inspectorul fiscal îți bate la ușă, brusc interesat de bonurile de motorină din 2017. E o coincidență, evident. Presa locală e ca un cățel care, odată ce a gustat din plicul cu reclamă de la ADI Salubritate, latră doar la opoziție și își bagă limba în… metaforă, când trece edilul.
Unele ziare apar doar înainte de alegeri, ca florile de colț: rare, scumpe și scrise cu talent de bugetar plictisit. Altele – site-uri obscure care, dacă nu publici rapid comunicatul Consiliului Județean, îți dau direct titlul: „Președintele CJ, sabotat de forțe obscure!” – adică de tine.
Cum televiziunile au devenit scumpe, iar tiparnițele strigă „mâncare, nu hârtie!”, a apărut o specie de presar evoluat: influencerul de partid. Nu scrie editoriale, nu face anchete, dar mănâncă în fiecare zi cu primarul și bea cafeaua cu deputatul. E activ non-stop pe Facebook, cu postări despre cât de bine merge țara, cât de frumoasă e județeanca PSD sau cât de stabil e leul, dacă ne uităm dintr-un unghi suficient de partinic.
Influencerul de partid nu e jurnalist, dar se comportă ca unul: are opinii puternice, surse de la biroul parlamentar și acces VIP la bufetul din sediul partidului. Face live-uri cu cămașa transpirată și convinge publicul că autostrada care s-a surpat e, de fapt, o inovație inginerească: „s-a aplecat din respect pentru locuitorii satului!”
Acești mini-șamani ai PR-ului politic te învață ce să crezi, ce să urăști și pe cine să votezi. Ei nu scriu pentru bani, ci pentru influență. De fapt, pentru bani și influență. Când unul ajunge consilier la Comunicare la vreo agenție de stat, ceilalți aplaudă: „Uite că se poate, boss!”
Aceștia sunt viitorul presei. Și, dacă viitorul vine cu ditamai contractul la Ministerul Dezvoltării, atunci e un viitor luminos. Pentru ei. Nu pentru public.
Concluzie:
Presa românească e liberă să mintă, să manipuleze și să supraviețuiască în genunchi. Presa locală e liberă să ceară milă bugetară. Iar influencerul de partid e liber să-și vândă like-urile pe kil de pomeni electorale.
Iar noi? Cititorii? Suntem liberi să credem ce vrem. Doar că tot mai des alegem să nu mai credem nimic.
