Războaie moderne, religii vechi și mitul întoarcerii la începuturi
„Cea mai mare formă de corupție este neputința de a gândi singur.” — Emil Cioran
„Tirania ideilor apare când adevărul devine unic și indiscutabil.” — Isaiah Berlin
„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.” — André Malraux
„Toate idealurile mari se nasc din sângele și noroiul epocilor primitive.” — Friedrich Nietzsche
Civilizația ca alegere, nu privilegiu
Civilizația nu este o moștenire garantată, ci o opțiune permanentă. E un proces fragil, clădit pe dialog, memorie, autocritică și capacitatea de a pune sub semnul întrebării chiar și cele mai sacre convingeri. Este ceea ce face diferența între o societate care funcționează prin frică și alta care funcționează prin încredere.
Și tocmai de aceea, civilizația are inamici. Nu neapărat în afara granițelor, ci adesea chiar în interiorul societăților care pretind că o protejează.
Războaie între lumi? Sau între epoci?
Occidentul și Israelul nu luptă doar pentru frontiere sau resurse, ci pentru menținerea unui model civilizațional bazat pe pluralism, libertăți și responsabilitate. În Ucraina, în Gaza, în Siria sau Liban, se ciocnesc nu doar armate, ci și concepții despre timp: una care acceptă modernitatea cu toate contradicțiile ei, și alta care vrea să o anuleze în numele unui trecut mitologizat, înghețat în religie și autoritate absolută.
Dar să nu cădem în capcana generalizărilor. Islamul și Ortodoxia, ca spiritualități, nu sunt dușmanii civilizației. Dimpotrivă: au fost coloane de susținere ale culturii universale. Civilizația, amintim, nu s-a născut în Europa. A coborât din munții Asiei, a plutit pe Nil și Tigru, a înflorit în Damasc, Samarkand și Constantinopol. Europa a fost, pentru o lungă perioadă, discipol.
Liderii care prefac credința în armă ideologică
Problema începe când religia devine ideologie. Când mistica devine aparat de control. Când vocea divină e înlocuită de microfonul propagandei.
Acolo, în acel punct, liderii religioși nu mai oferă sens, ci ordine. Nu mai caută adevărul, ci conformitatea. Iar în această deformare apare un tip de manipulare foarte eficientă: promisiunea unei alte lumi, în timp ce prezentul este jefuit de resurse, libertăți și speranță.
Este un paradox tulburător: cei care predică întoarcerea la „valorile autentice” sunt cei care profită cel mai mult de pe urma lumii moderne. Trăiesc în lux, beneficiază de tehnologie, se conectează la fluxurile financiare globale, dar incită masele împotriva acelei lumi. În public condamnă Occidentul, în privat consumă produsele lui.
De ce urăsc civilizația? Pentru că educă
Educația creează oameni care pun întrebări. Oameni care nu se mai lasă conduși prin frică. De aceea, civilizația deranjează: nu pentru că ar fi decadentă, ci pentru că scoate individul din turmă.
Extremismul religios, suveranismul primitiv, naționalismul găunos — toate folosesc aceleași metode: nostalgia, frica, mitologia, disprețul față de gândire. Sub lozinci precum „tradiție” sau „credință” se ascunde un mesaj foarte clar: nu gândi, supune-te.
Internetul, noul pustiu unde strigă profeții urii
Liderii de tip nou au descoperit un teren fertil: spațiul digital. În absența unor mecanisme clare de filtrare a adevărului, propaganda dogmatică se răspândește viral. Pan-ortodoxismul militant și islamismul radical au învățat limbajul rețelelor. Au convertit lozinca în meme, dogma în videoclip, frica în algoritm.
Statele civilizate, paralizate de corectitudine politică și confuzie legislativă, ezită. Nu știu cum să combată intoleranța fără să fie acuzate de intoleranță. Dar această pasivitate are un preț: radicalismul devine cool, iar luciditatea devine suspectă.
Când urăsc, nu o fac pentru credință, ci pentru control
Radicalii religioși, dar și imitatorii lor de carton din politica europeană (inclusiv România), nu urmăresc salvarea sufletelor, ci cucerirea minților. Nu caută purificare, ci control. Distrug școli și spitale, dar investesc în televiziuni și influenceri. Îi interesează nu spiritul, ci mulțimea.
Să nu ne amăgim: nu luptă pentru credință, ci pentru supunere. Civilizația, în schimb, presupune dificultate, alegeri, îndoială, pluralitate. De aceea le este dușman.
Final: Apărarea civilizației nu se face cu tancuri, ci cu luciditate
Nu religia e dușmanul civilizației, ci falsificarea ei. Nu tradiția, ci instrumentalizarea ei. Civilizația nu se apără doar pe frontul de est al Ucrainei sau în Gaza. Se apără în fiecare minte care refuză fanatismul. În fiecare alegător care înțelege diferența dintre credință și impostură. În fiecare profesor care învață elevii să pună întrebări. În fiecare cititor care a ajuns până la capătul acestui eseu și își pune o întrebare simplă: În ce lume vreau să trăiesc? În cea a promisiunilor dogmatice sau în cea a libertății imperfecte?
