Am trăit s-o văd și pe-asta: Sorosismul comparat cu KGB-ul! Da, ați citit bine. Cică George Soros – bătrânul economist, filantrop, cu ochelari – ar fi întruparea modernă a spionajului sovietic, frate cu Beria și verișor cu Dzerjinski. Un ideolog al răului capitalist, destabilizator al armoniei sociale.
De fapt ce se întâmplă? E asaltul diletantismului împotriva educației, e mediocritatea cu microfon, urlând din toate direcțiile împotriva excelenței. Un fel de Goebbels cu IQ de talk-show, care repetă minciuna până prinde formă de „adevăr” popular.
E ca-n bancul ăla: ce legătură are coada vacii cu ștampila primăriei? Niciuna, dar dacă o spui cu emfază la televizor, apare și expertul de serviciu care-ți confirmă: „Este o corelație subtilă, metafizică”. Așa și cu sorosismul – asociat absurd cu KGB-ul, pe logica aceea sănătoasă de tip „și lupul și mielul sunt carnivori feroce”. Că, nu-i așa, și Nietzsche și Mitică, semianalfabetul, șmecherul, devenit ideologul satului din Vaslui – care propovăduia că împărțind ce a realizat deșteptul, devin toți egali – au scris câte ceva, deci sunt amândoi filozofi.
Dar hai să mergem mai adânc. Că nu-i vorba doar de Soros aici, ci de o întreagă propagandă de șanț care seamănă cu o cură de prostire intensivă. Comunismul, la origini, a fost revolta prostimii împotriva inteligenței, a șmecherului împotriva omului onest, moral și educat. Nu s-a construit pe idei, ci pe viclenie și manipulare. Pe lozinci sforăitoare și pe proletcultismul care a pus steagul roșu pe mediocritate, declarând-o „democratică” si standard de performanță. Adică: „Toți suntem egali, mai ales când suntem la fel de proști.” Iar asta s-a tradus în exterminarea a sute de mii de intelectuali, vinovați pentru că erau educați și imposibil de manipulat. Adică că nu erau proști.
Și cum istoria are prostul obicei să revină, azi vedem aceeași rețetă reciclată cu alte etichete. Numai că acum se numește „suveranism” și „anti-sorosism”. Adică tot o luptă a imposturii împotriva valorii, cu aceleași lozinci, dar spuse pe un ton mai convingător, eventual cu fundal sonor de manele patriotice.
Hai să ne întrebăm cinstit: cine e Soros și ce e „sorosismul ”? Nimeni nu definește. Se spune doar că e „rău”. Atât. Rău, negru, mondialist, ceva cu oculte și transgenderi pe bicicletă. Tot felul de epitete și acuze care n-au nici un corespondent real
Numele lui Soros – în fapt un economist, activist politic, filantrop și om de afaceri miliardar american originar din Ungaria – a fost frecvent folosit în campaniile politice ale ultimului deceniu în Europa Centrală și de Est, iar acest lucru se datorează cu precădere strategiilor puse la punct de consultantul politic Arthur Finkelstein. Ideea centrală a campaniilor puse la punct de Finkelstein este crearea unui inamic imaginar – precum comuniștii intelectualii ca fiind dușmanul de clasă – iar Soros a devenit inamicul public nr.1 perfect. Finkelstein s-a ocupat de ultimele campanii electorale și de imagine ale lui Viktor Orban.
Deci, nu contează că omul a donat miliarde pentru educație, drepturi civile și combaterea corupției. Nu contează că banii lui au ajuns la Harvard, Yale, Cambridge, și că a sprijinit burse pentru tineri inteligenți din țări post-comuniste.
Nu contează că omul este fondatorul Universitatii Central Europeane (în engleză Central European University), o instituție de învățământ superior fondată în anul 1991 în SUA și că Universitatea a atras studenți din peste 100 de țări pentru educația interdisciplinară. Și că Universitatea oferă programe de masterat și doctorat în științe sociale, drept și management, iar diplomele conferite de ea sunt recunoscute în Statele Unite.
Nu, domnule, el e „dușmanul neamului”, pentru că a îndrăznit să lumineze niște minți. Că combate proletcultismul ca fiind cultura de masă suficientă.
De fapt, dacă eliminăm demagogia, Soros e vinovat de un singur lucru: că a susținut educația. A ridicat ștacheta. A dat burse celor care meritau, nu pilelor de partid. Ca a sustinut excelenta nu diletantismul. Ca a susținut valoarea nu impostura. Și-atunci, evident, i-a deranjat pe toți propagandiștii reciclați, pe foștii turnători, pe academicienii de mahala, pe „analiștii” cu laptop în cârciumă și cont de YouTube. Pe cei care, în loc să citească, preferă să scuipe. Pe cei care, pentru că nu pot concura cu meritul, îl demonizează.
În realitate, pentru cine se informează serios si analizează ce urmărește, Soros nu e dușmanul democrației, ci al șmecheriei autocratice. E omul care a spus: „Hai să dăm burse la Harvard, nu diplome de licență la Spiru Haret si alte caricaturi educationale, formale, contra cost.” Și-atunci s-au revoltat toți: „Ce? Vrei să-i educi pe proști? Cum să-i mai manipulăm după aia?”
Și da, din păcate, în România și nu numai, prostimea rămâne criteriul electoral și cultural. Pentru ea (adică pentru menținerea ei) se fabrică dușmani fictivi: ieri era „chiaburul – vinovat că era inteligent și-și sporea averea prin valorificarea inteligenței”, azi e „sorosistul”. Mâine va fi probabil „vaccinatul cu carte”. E o tradiție: când nu știi ce să faci cu inteligența, o demonizezi. Și când nu poți atinge excelența, o interzici. Chiar ajungi să aplici principiul „să moară și capra vecinului”, adică să rămânem toți săraci, din invidie pe cel inteligenței care-și valorifică inteligența.
Așa că hai să lăsăm balivernele și să vedem realitatea: dacă ar fi existat mai mulți Soros în lume, am fi avut mai puțini Iluescu, Vadimi, mai puțini Grindeanu, mai puțini Ciolacu și mult mai puțini parlamentari semi-analfabeți sau analfabeți funcționali, mai puțini „analiști” pe genunchi și mai puțină prostie agresivă, urlată cu emfază pe posturile de televiziune. Am fi avut mai puține universități cu profesori analfabeți funcționali și absolvenți tot analfabeți funcționali.
Nu Soros e problema. Problema e că prea mulți și-au făcut carieră din lătratul la lună, confundând haita cu elitele. Și nu se liniștesc, pentru că încă au suficienți prozeliți care le preiau și propagă inepțiile.
