Vacanța, între mirajul selfie-ului și foamea de după!
Se spune tot mai des – cu ton afectat și aer de înțelepciune tiktokistă – că „nu e înfricoșător să cheltui banii pe vacanțe, ci să ajungi bătrân și să-ți dai seama că singura ta plimbare a fost drumul spre muncă și înapoi”.
Frumos spus. Emoționant. Ideal de lipit pe peretele de faianță din baie, între citatul cu „visează cât trăiești” și suportul de periuțe. Dar hai să fim serioși: chiar e așa?
Sigur, e trist să-ți trăiești viața între birou, supermarket și canapeaua de duminică seara. Dar și mai trist e să-ți torni concediul în rate, să îți vinzi liniștea pe un city-break cu etichetă de lux, și apoi să trăiești la lumina frigului, cu stomacul gol, până îți revii financiar din „experiența de viață”.
Pentru că da – există oameni care iau credite ca să meargă în vacanță. Nu ca să-și hrănească spiritul, ci ca să-și hrănească orgoliul. Împrumută bani să „vadă lumea” și se întorc să vadă factura. După care urmează traiul romantic: lumânare, conserve, liniște apăsătoare și buzunare goale.
Apoi avem categoria celor care pleacă în vacanță nu ca să se odihnească, nu ca să vadă ceva, nu ca să afle sau să simtă… ci ca să epateze. Au făcut economii un an întreg – nu și-au schimbat periuța de dinți, au mâncat pateu misterios din conservă și au tras de aceleași șlapi – dar când ajung în resort, brusc, toarnă șampanie în piscină, își comandă homar, fac live-uri și pozează de parcă i-a prins National Geographic pe plajă.
În realitate, stau mai mult în sevraj decât în picioare. Cluburi de fițe, alcool scump, nopți pierdute cu ochii injectați și dimineți în care se trezesc, dacă se trezesc, cu capul în șezlongul altuia. Dar pozele ies bine. Și asta contează, nu?
Mai sunt și cei care se duc „la mare” – în locații „exotice” (adică orice hotel cu trei palmieri și meniu tradus prost în engleză). Nu fac nimic toată săptămâna. N-au vizitat un colț de cartier, n-au vorbit cu un localnic, n-au intrat într-un muzeu sau într-o piață. Dar mănâncă până explodează și își bronzează burta ca trofeu. Întrebați ce au văzut:
— „Am fost la mare.”
— „Și ce-ai vizitat?”
— „Marea. Și restaurantul de la all inclusive.”
Consumul e principala activitate. Mănâncă de parcă se termină mâncarea din lume. Iar seara, un selfie obosit cu fundal portocaliu și textul: „Blessed”.
Cei mai deosebiți sunt vacanțierii digitali. Aceia care nu se mai duc nicăieri ca să simtă, ci ca să posteze. Selfie la aeroport. Boomerang cu avionul. Story cu norii de la 10.000 de metri. 18 poze cu picioarele pe nisip și un cocktail pe fundal. Au trăit vacanța nu cu ochii, ci cu camera telefonului. N-au înțeles nimic, n-au trăit nimic. Dar au „content”. Ei nu se întorc bronzați. Se întorc arși la baterie. Au epuizat toate aplicațiile, dar n-au procesat niciun gând.
Și de ce toate astea? Ca să vadă lumea că „le merge bine”. Să arate că și ei pot. Un fel de țărănism cu filtru Valencia, un complex de inferioritate ambalat în ipocrizie digitală. Nu e vacanță, e competiție. Cine postează mai multe farfurii scumpe, cine se bronzează mai fotogenic, cine provoacă mai multă invidie colegilor rămași pe șantier.
Dar vacanța – în esența ei – nu e despre afișare, ci despre descoperire. E prilejul de a învăța, de a observa alte culturi, alte mentalități, alte realități. E un moment rar în care poți compara, în care poți înțelege cum trăiesc alții, ca să înțelegi mai bine cine ești tu.
Dacă singura amintire din vacanță e o poză în fața unei clădiri pe care n-ai știut cum o cheamă, sau un clip cu tine urlând într-un club din care nu-ți mai amintești nimic, atunci poate trebuia să stai în parc. Era mai ieftin. Și, poate, mai onest.
Vacanța, în opinia mea, nu e un moft și nici un trofeu de etalat. E o investiție în educație și cultură. O lecție de viață și pentru viață. Dacă nu te întorci mai înțelept, mai împăcat, mai liniștit, mai cultivat, ai pierdut timpul. Și banii.
Dacă nu ai simțit nimic altceva în afară de presiunea de a posta, mai bine stai acasă. Pe bune. Ia o carte, du-te în parc, uită-te la oameni. Vei învăța mai mult.
Pentru că vacanța bună nu se măsoară în poze, ci în ceea ce rămâne în tine, după ce ai revenit. În liniștea aceea profundă care îți spune că ai trăit cu adevărat. Iar dacă nu simți asta… n-ai fost în vacanță. Ai fost doar plecat.
