Trăim vremuri în care logica a fost scoasă din uz, iar răspunderea politică s-a transformat într-o glumă sinistră. În acest peisaj al minciunii ridicate la rang de doctrină, reacția lui Eugen Rădulescu – consilier BNR – nu este doar justificată, ci necesară. Declarația sa, înțepată și dură, este de fapt un strigăt de luciditate într-o țară sufocată de cinism și impostură.
Când un fost ministru al finanțelor, Câciu, ajunge să sugereze că prăbușirea monedei naționale este o pedeapsă aplicată electoratului care „și-a dorit dușuri reci”, avem de-a face cu o formă rară de tupeu politic. Nu doar că PSD refuză orice asumare a haosului fiscal pe care l-a provocat – un deficit de 9,3% în condiții de pace fiind un simptom grav de iresponsabilitate – dar reușește să transforme această catastrofă într-un spectacol al blamului direcționat spre alții.
Vinovatul? Ca în filmele cu proști. Nicușor Dan. Ironia amară e că politicianul invocat nu are atribuții directe în politica monetară sau fiscală. Dar e nevoie de un țap ispășitor. Retorica PSD funcționează după o logică de tip orwellian: învinovățirea adversarului pentru toate relele, chiar și atunci când realitatea le contrazice flagrant. Să împingi baba pe scări și apoi să o întrebi de ce se grăbește nu mai e doar un proverb urban, ci o strategie de guvernare.
Strategia „luăm o pauză” trădează un alt aspect al degradării morale: lipsa totală de responsabilitate. PSD se retrage după ce a incendiat casa, iar acum așteaptă ca ceilalți să stingă flăcările. Este un joc perfid, în care se evită orice asumare a greșelilor și se pregătește terenul pentru o revenire în forță, pe ruinele celor care încearcă să repare ce s-a distrus.
În această ecuație apare și numele lui George Simion, ales ca vehicul politic pentru continuarea jafului de către PSD. Nu contează ideologia, valorile sau compatibilitatea cu statul de drept – contează doar loialitatea față de sistemul de pradă. Alegerea unui candidat eurosceptic nu este o greșeală, ci un pas calculat într-un plan mai mare: sabotarea oricărei reforme reale și perpetuarea haosului controlat.
Eugen Rădulescu formulează, în doar câteva paragrafe, o sinteză devastatoare a mecanismului de manipulare și spălare a vinovăției practicat de un partid care a dus România pe marginea prăpastiei. Ce este și mai grav? Faptul că acest comportament nu mai șochează. A devenit parte din peisajul normalizat al unei democrații mutilate de corupție și propagandă.
A critica astăzi PSD nu mai este un act de curaj, ci o datorie de igienă morală. Tăcerea, în schimb, echivalează cu complicitate.
