Am plecat de acasă cu o listă clară, modestă, aproape umilă. Câteva produse, nimic sofisticat. Credeam că merg la cumpărături. În realitate, am intrat într-o experiență inițiatică. Nu a fost o decizie. A fost o revelație. O iluminare brutală, ca o cădere de tensiune morală. Am înțeles, definitiv, că în România comerțul nu mai este o relație între vânzător și client, ci o probă de rezistență psihică, un concurs de nervi în care câștigă cine urlă mai tare sau suportă mai mult.
Comercianții sunt precum vremea instabilă: intri cu speranță și ieși udat, iritat, păcălit și vinovat. Diferența e că vremea, uneori, se îndreaptă.
Intri politicos, cu o cerere clară, articulată, poate chiar zâmbitoare. Ești privit ca un intrus periculos, ca un control ANAF apărut fără avertisment. Dacă întrebi unde găsești un produs, reacția e similară cu aceea pe care ai provoca-o cerând cheia seifului la o bancă: suspiciune, iritare, tăcere ostilă. Când, printr-un miracol birocratic, primești un răspuns, acesta vine pe tonul cuiva care ți-a făcut o favoare istorică, probabil consemnată într-un registru secret al sacrificiilor personale.
Profesionalismul există, dar e decorativ. Mulți vânzători nu cunosc produsele, pentru ca sunt analfabeți, însă le apără cu un devotament ideologic demn de un partid unic. N-ai voie sa-i contrazici, chiar dacă ești doza în materie. E un afront. Ei stiu mai bine ce ai nevoie. Prospectele sunt tratate ca texte apocrife, iar întrebările tale – ca atacuri la persoană. „Cum îți permiți să-l corectezi?” Dacă insiști, se simt ofensați. În unele magazine, de zece mii de metri pătrați, cu zece clienți rătăciți, vânzătorii sunt invariabil ocupați: cu telefonul, cu conversații existențiale, cu plictiseala. Replica e standard:
— Nu vezi că sunt ocupat?
Într-adevăr. Ocupați să nu facă nimic.
Există și „vânzătorul creativ”, personajul sigur pe sine – plătit în funcție de vilumul de vânzări și, mai ales, de valoarea vânzărilor de garanții extinse – cu minciuna calibrată și privirea fermă a omului care nu va suporta consecințele. Adevărul îl descoperi acasă, în intimitatea dezamăgirii. Când te întorci cu produsul greșit și bonul în mână, ești certat ca un copil prost crescut: ei „doar vând”, consilierea e o legendă urbană, iar clientul e vinovat pentru naivitatea de a fi avut încredere.
Dar adevăratul șoc nu vine doar din partea vânzătorilor, care se comporta de parca sunt angajați cu ziua, ci din partea celorlalți clienți. Acolo începe studiul antropologic.
Șocul meu inițial, la primul contact cu Timișoara, a fost unul pozitiv. Timișoreanul cu pedigree ieșea în oraș ca la un ritual al respectului. Nu nebărbierit, nu nespălat, nu în hainele cu care tocmai coborâse la gunoi. Își punea pe el ce avea mai elegant și mai accesibil, nu pentru a epata, ci din respect pentru cei din jur. Civilizația începea înainte de primul cuvânt.
La comportament, lecția era și mai limpede. Amabilitate firească. Toleranță fără discursuri. Respect fără condiții. Răbdare, zâmbet si umor fin, strecurat la momentul oportun. Lume relaxată si degajată. Moșteniri vechi, lăsate de nemți și unguri, de cei care au ridicat si civilizat Viena ori Budapesta, care știau că orașul nu e junglă, iar spațiul public nu e câmp de nervi personali.
Astăzi, acea Timișoara a devenit amintire. Nemții au plecat, maghiarii au rămas minoritari, iar tonul îl dau cei veniți cu civilizația de tip fanariot: expansivă, vocală, permanent iritată, convinsă că lumea întreagă e datoare să-i facă loc. Nu e o problemă de origine, ci de model cultural dominant. Când grosolănia devine normă, civilizația devine excepție.
În magazine, acest model produce spectacolul zilnic: împinsul nu mai e accident, ci metodă; strigătul ține loc de argument; înjurătura e limbaj funcțional. Mirosurile sunt memorabile – transpirație amestecată cu parfum ieftin, turnat ritualic, ca un sacrificiu păgân. La bricolaj, tabloul e suprarealist: salopete murdare, bocanci de șantier traumatizați istoric, mâini negre care pipăie tot și lasă urme. Rafturile devin situri arheologice ale neglijenței recente.
Dacă ceri un sfat, reacția oscilează între „cum ai supraviețuit până acum?” și un potop de explicații greșite, livrate cu o siguranță olimpiană. Pleci mai confuz, dar cu o lecție de viață gratuită.
Ajuns la casă, nu te bucura. Acolo începe nivelul final al jocului. Boss fight-ul. Dacă faci imprudența să spui o glumă nevinovată, primești o privire de parcă l-ai deranjat pe Dracula în timpul mesei. O privire în care simți cum ți se scurge optimismul pe lângă portofel. Regula e simplă: taci și plătește.
Ai pus pe bandă un produs fără cod? Ai luat ceva la bucată, când era la bax? Ai devenit instant țap ispășitor. Urmează dojana publică:
— Păi nu scrie? N-ați căscat ochii? sau la per-tu ca așa e cool.
Ești certat metodic, cu zel pedagogic, pentru defectele unui sistem care funcționează pe jumătate și nervos pe deplin. Coada oftează, te judecă mut, iar tu renunți la produs doar ca să nu mai deranjezi ecosistemul nervos.
În acel moment înțelegi adevărul: în comerțul românesc, clientul nu are drepturi. Are obligații. Obligația de a ști tot, de a nu greși, de a nu glumi și de a suporta frustrările altora. Un supliciu psihic permanent.
Seara a fost apoteotică. O jaluzea de la Jysk. Puțin prea mare. Am cerut retur. Am primit un refuz categoric, invocând „politica corporației”. Bonus: o lecție de drept susținută de un student la drept, șef de magazin, care ne-a explicat doct că o corporație are un statut privilegiat, precum politicianul român: dreptul să facă ce vrea, indiferent de lege. Iar pentru cei încăpățânați, Jysk are un avocat celebru, menit să descurajeze ideea că legea s-ar aplica și lor. O mostră promițătoare din viitorul justiției.
Europa? Sigur. Pe afișe, în discursuri, în titluri pompoase.
Dar Europa nu e o stea lipită pe clădiri și nici un slogan de marketing urban. Europa e zâmbetul reflex, respectul banal, tăcerea civilizată, regula aplicată fără aroganță. Iar toate acestea, în comerțul de zi cu zi din Timișoara, lipsesc tot mai des.
Așa că întrebarea rămâne: ce anume mai îndreptățește Timișoara să fie prezentată drept oraș european? Pentru că, între rafturi, la casă și în coadă, nu suntem la Viena sau Berlin. Suntem într-o combinație nefericită de bazar oriental și stație de autobuz la oră de vârf, unde nervii țin loc de educație, iar civilizația e tratată ca un moft elitist.
Europa, la noi, e pe afișe.
În magazine, însă, domnește improvizația, iritarea, scârba și convingerea fermă că clientul e o pacoste.
Iar dacă asta e „experiența de shopping”, atunci da — suntem europeni. Dar dintr-o Europă paralelă, unde politețea a fost scoasă din stoc și nu se mai reaprovizionează.
