Există o lipsă fundamentală în educația noastră, mai gravă decât precaritatea manualelor sau rigiditatea programelor școlare: absența dimensiunii umane. Am învățat să calculăm, să concurăm, să performăm, dar nu am fost învățați să fim. Ne-am format ca funcții sociale, nu ca ființe vii.
Trăim într-o lume care a ajuns să fetișizeze sensul existenței tocmai prin golirea lui. Vorbim obsesiv despre „scop”, „reușită”, „împlinire”, dar le reducem la carieră, statut și acumulare. Am confundat sensul vieții cu un CV bine aranjat și fericirea cu o listă de bunuri achiziționate. Ne-am educat ca și cum am fi nemuritori, ca și cum timpul ar fi o resursă inepuizabilă, iar viața o repetiție generală.
Alocăm ani întregi carierei, alergând cu o disciplină aproape religioasă după siguranță materială, după recunoaștere, după „mai mult”. Iar în această goană, amânăm sistematic viața însăși. Dragostea – mai târziu. Bucuria – când va fi timp. Odihna sufletului – după ce ne atingem obiectivele. Numai că obiectivele se mută mereu mai departe, ca un orizont iluzoriu.
Și când, în sfârșit, ajungem „unde trebuia”, descoperim cu o luciditate dureroasă că nu mai știm ce să facem cu viața. Nu mai știm să iubim fără calcul, să dăruim fără a aștepta, să ne bucurăm de lucruri simple fără vinovăția inutilității lor. Am devenit eficienți, dar sterili afectiv. Raționali, dar săraci sufletește. Am învățat să câștigăm, dar am uitat să trăim.
Ne-am educat într-o logică a competiției, nu a comuniunii. În loc să cultivăm empatia, am exersat comparația. În loc să ne învățăm copiii să fie buni, i-am învățat să fie „cei mai buni”. Iar din această pedagogie a ego-ului se nasc invidia, frustrarea, singurătatea și incapacitatea de a fi fericit cu ceea ce este, nu cu ceea ce se afișează.
Abia târziu, uneori prea târziu, survine conștientizarea. Într-o clipă de tăcere – boală, pierdere, bătrânețe – înțelegem că am risipit ani întregi în lupte sterile, alergând după lucruri efemere, după iluzia că statutul și confortul pot umple golul lăuntric. Atunci, sensul existenței nu mai e o temă filozofică, ci o rană deschisă.
Dar la acel moment, energia schimbării s-a consumat. Nu mai putem reconstrui sensul, doar îl putem inventaria. Facem bilanțuri nu de bunuri, ci de regrete. De iubiri netrăite. De cuvinte nespuse. De zile în care am fost prea ocupați ca să fim prezenți.
Poate adevărata educație ar trebui să înceapă exact aici: în învățarea fragilității, a limitelor, a caracterului trecător al tuturor lucrurilor. În formarea unei conștiințe care să știe că viața nu este un proiect de management, ci un dar. Un dar care se pierde nu atunci când nu avem suficient, ci atunci când uităm să ne bucurăm.
