De la combatere la noncombat. Anatomia unei capitulări instituționale!

   Pornind de la mărturia recentă a unui procuror DNA – care explică, fără ocolișuri, cum s-a ajuns la starea de „noncombat”, ca efect direct al faptului că „nu mai suntem lăsați să lucrăm cu cel mai competent corp polițienesc din MAI” – consider necesar să evoc și să completez câteva realități dintr-o perioadă în care statul român a fost, fie și pentru scurt timp, funcțional în combaterea evaziunii fiscale și a crimei organizate. Totodată, este esențial să înțelegem lovitura structurală aplicată acestui mecanism prin desființarea Gărzii Financiare – un act care nu poate fi explicat decât în logica decapitării instituționale deliberate.
      Relatez aceste episoade din activitatea profesională fără nume, fără dosare și fără detalii operative, tocmai pentru a nu oferi muniție juridică unor infractori bine ancorați politic sau protejați de un sistem judiciar parțial capturat, mereu dispus să invoce revizuiri, vicii procedurale sau interpretări creative ale legalității.
Dar adevărul istoric trebuie consemnat, măcar ca avertisment instituțional.

      Epoca eficienței: protocoalele și GLO

      Ne aflăm în perioada intens contestatelor protocoale interinstituționale și a celebrelor GLO (grupuri de lucru operative), într-un moment în care politicul nu reușise încă să exercite un control total asupra administrației publice și justiției. Era o fereastră istorică scurtă, dar decisivă, în care statul nu era complet capturat (partial state capture).
      Activam în zone de risc sistemic ridicat:
      – comerț cu carburanți contrafăcuți;
      – sustragerea masivă de accize;
      – fraude structurale în comerțul cu cereale;
      – rețele transfrontaliere din zona legumelor și fructelor;
      – alcool, tutun și alte produse accizabile.
      Elementul decisiv al acestei perioade a fost cooperarea instituțională reală, nu mimată: Garda Financiară, DNA, IGPR, DGIPI, DGA, SRI, parchete și, uneori, instanțe.
       Câștigul major a fost eliminarea fricțiunilor birocratice și instaurarea celerității operaționale, o condiție esențială în combaterea criminalității economice complexe și organizate.

      Cum funcționa mecanismul

      Simplu. Rațional. Funcțional.
Nu existau încă procedurile hipertrofiate prin care conducerea politică exercită control ierarhic absolut asupra fiecărui funcționar. Acele proceduri – tipice proceduralismului defensiv – nu au fost create pentru a proteja legalitatea, ci pentru a bloca aplicarea legii prin fragmentarea responsabilității și diluarea timpului de reacție.
      Întâlnirile operative erau frecvente, lipsite de suspiciuni artificiale și de rivalități instituționale. Informația circula în timp real, pentru că finalitatea conta mai mult decât ritualul procedural.
Dosarele se deschideau fără timpi morți. Mandatele de interceptare se obțineau rapid, iar interceptările erau exploatate imediat, nu îngropate în sertare sub pretextul „analizei”.
      Ofițerul care obținea informația transmitea datele direct beneficiarului operațional. Cu „ciorna în buzunar”, ofițerul DGIPI, DGA sau SRI contacta comisarul Gărzii Financiare, iar intervenția avea loc înainte ca obiectul faptei să fie disimulat sau externalizat.
      Aceasta a fost cheia care a perturbat profund rețelele infracționale: viteza.

      Rezultatele – imposibil de contestat

      Efectele acestui tip de cooperare au fost devastatoare pentru crima organizată.
Timp de câțiva ani, o singură structură operativă – din care am făcut parte – alcătuită din câțiva comisari ai Gărzii Financiare, un ofițer DGIPI, un ofițer DGA, doi ofițeri SRI și mai mulți procurori (DNA, DIICOT și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel) a obținut rezultate comparabile cu cele ale întregii Gărzi Financiare la nivel național.
      În cifre:
      – confiscări de marfă de zeci de miliarde de lei (ROL);
      – prejudicii stabilite de sute de miliarde de lei (ROL);
      – zeci de rețineri, arestări și condamnări.
      Acestea nu sunt opinii. Sunt date factuale.

      Reacția sistemului mafiot: sabotaj instituțional

      Succesul a fost perceput nu doar ca un inconvenient, ci ca o amenințare existențială pentru rețelele politico-clientelare. Reacția a fost rapidă și coordonată – un caz-școală de institutional sabotage.
Inițial, prin șefi de parchete numiți politic, s-au blocat dosare și s-a interzis cooperarea directă cu Garda Financiară, SRI și DGIPI, sub pretextul competențelor formale. A urmat o campanie de demonizare publică a protocoalelor, finanțată indirect de interesele infracționale afectate.
      În final, prin intervenția Curții Constituționale, mecanismul de cooperare a fost decapitat funcțional, sub pretextul supremației formei asupra fondului.
      Pentru a înțelege gravitatea acestui act, comparația corectă este sistemică, nu locală.
Ceea ce a făcut Curtea Constituțională a României este echivalent cu blocarea cooperării dintre CIA, FBI, IRS și justiție de către Congresul SUA, printr-o interpretare formalistă a Constituției. Într-un asemenea scenariu, în Statele Unite s-ar fi vorbit despre securitate națională, nu despre subtilități procedurale.
În România, aceeași decizie a fost prezentată drept „victorie a statului de drept”, deși efectul real a fost neutralizarea capacității statului de a-și apăra propriul buget.

      Decapitarea instituțională și responsabilități politice

       După anularea protocoalelor, a urmat firesc desființarea Gărzii Financiare. Ulterior, și DGIPI. Statul și-a eliminat, metodic, instrumentele funcționale.
Pentru mine, Victor Ponta, Daniel Chițoiu și Gelu Diaconu au reprezentat cei mai eficienți vectori politici ai capturării statului în domeniul fiscal.
      Pretextele lor – modernizare, eficientizare, aliniere europeană – sunt contrazise flagrant de realitatea empirică: scăderea colectării cu peste 5% din PIB și prăbușirea activității DNA și DIICOT în zona evaziunii fiscale cu peste 70%.

      Verdictul moral

      Deciziile Curții Constituționale privind protocoalele, alături de instituționalizarea prescripției ca politică publică implicită, reprezintă unele dintre cele mai nocive acte juridice ale României postdecembriste.
Sub masca protejării Constituției, s-a produs substituirea justiției cu impunitatea.
      În termeni reali, Curtea a contribuit la recalibrarea balanței de putere în favoarea crimei organizate.

      Rezultatul final

      – Evaziunea fiscală a explodat.
      – Bugetul a fost vulnerabilizat structural.
      – Justiția a fost neutralizată.
      – Crima organizată a penetrat statul.
      Întrebarea esențială rămâne: ce a câștigat statul român?
Răspunsul este simplu și dureros: nimic.
Singurii câștigători au fost cei care au înțeles lecția fundamentală a României contemporane: când procedura înlocuiește adevărul, iar forma devine armă politică, hoția organizată devine politică de stat.