Reacțiile declanșate de o postare publică, semnată de un pretins specialist, care punea sub semnul îndoielii diplomele și nivelul de educație ale lui Nicușor Dan, au avut un efect revelator. Nu prin conținutul inițial — marginal și discutabil — ci prin valul de ostilitate irațională pe care l-a generat. Această reacție colectivă spune mult mai mult despre starea societății românești decât despre persoana vizată.
Fenomenul expus este unul structural: degradarea profundă a educației și extinderea masivă a analfabetismului funcțional. Incapacitatea de a înțelege un text, de a evalua critic o informație sau de a distinge între competență și impostură a devenit o realitate majoritară, cu efecte directe asupra vieții publice. În termenii lui Alexis de Tocqueville, asistăm la o deformare a spiritului democratic, în care egalitatea nu mai produce cetățeni activi și responsabili, ci indivizi izolați, vulnerabili la conformism și manipulare, predispuși să confunde opinia cu adevărul.
Această stare de fapt explică nu doar succesul manipulării, ci și reziliența unor formațiuni politice care se hrănesc din confuzie, resentiment și neîncredere sistematic cultivată. PSD și AUR nu sunt simple accidente ale istoriei recente, ci expresii politice ale unei societăți în care educația critică a fost constant subminată, iar ignoranța a devenit capital electoral. Hannah Arendt avertiza că răul devine cu adevărat periculos nu atunci când este spectaculos, ci atunci când este banal, acceptat și repetat mecanic de indivizi care au renunțat la exercițiul gândirii. Exact această „banalitate” o regăsim astăzi în discursul public, unde agresivitatea ia locul rațiunii, iar conformismul — al responsabilității morale.
Mai grav decât existența acestei clase politice este pasivitatea socială care o face posibilă. O populație majoritar analfabetă funcțional nu doar că nu recunoaște adevărul, dar nici nu dispune de instrumentele necesare pentru a-l utiliza în mod constructiv. În sens kantian, autonomia rațiunii — capacitatea individului de a gândi prin propriile mijloace — este grav afectată. Kant definea „ieșirea din minorat” ca act fondator al iluminismului; or, societatea românească pare să fi regresat tocmai în această stare de minorat autoimpus, preferând confortul obedienței în locul efortului gândirii critice.
În aceste condiții, speranța unei transformări reale devine problematică. Nu pentru că ar lipsi alternativele sau oamenii competenți, ci pentru că baza socială necesară susținerii lor este fragilă. Karl Popper sublinia că o societate deschisă nu este definită doar de existența instituțiilor democratice, ci de capacitatea cetățenilor de a le apăra prin rațiune, critică și refuzul dogmei. Fără această cultură a criticii, democrația riscă să devină o simplă procedură formală, ușor de capturat de forțe iliberale.
Persistă, astfel, o mentalitate a delegării totale, o nevoie latentă de autoritate care să înlocuiască gândirea individuală. Nu de lideri ducem lipsă, ci de cetățeni capabili să îi recunoască. Atâta timp cât educația rămâne formală, iar cultura civică superficială, viața publică va continua să fie dominată de zgomot, nu de argument; de emoție, nu de rațiune. Iar democrația va funcționa mai degrabă ca o aparență decât ca un exercițiu autentic al libertății.
