Justiția și prescripția: când timpul devine complice, iar sensul dispare!

Ne-am pierdut busola sensului. Nu doar ca societate, ci ca stat. Iar această rătăcire devine evidentă atunci când punem față în față principiile fundamentale ale procesului penal și civil cu practica judiciară care le anulează sistematic: dreptul la un proces echitabil, într-un termen optim și previzibil, interdicția favorizării infractorului și obligația organelor judiciare de a sancționa fapta penală într-un termen rezonabil.
      Articolul 6 din Codul de Procedură Civilă consacră dreptul la judecarea cauzei într-un termen optim și previzibil, de către o instanță independentă și imparțială. Acest principiu nu este decorativ. El instituie o obligație activă a instanței: aceea de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea celerității procedurii.
      În același sens, Articolul 8 din Codul de Procedură Penală merge și mai departe, stabilind fără echivoc că organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata astfel încât faptele să fie constatate la timp și în mod complet, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
      Aici se află miezul problemei, deliberat mistificat în discursul public: termenul rezonabil nu înseamnă tergiversare, nu înseamnă acumulare de amânări, nu înseamnă procese care se întind pe durata unui deceniu. Termen rezonabil înseamnă celeritate, adică o durată proporțională cu complexitatea cauzei, dar orientată constant către soluționare.
      Din momentul în care termenul „rezonabil” este reinterpretat ca justificare pentru lentoare, noțiunea de justiție este golită de conținut. Justiția nu mai urmărește adevărul și sancțiunea, ci consumarea timpului. Iar când timpul devine criteriul decisiv, legea încetează să mai fie normă și devine decor procedural.
      Această deturnare de sens se vede cel mai clar în practica prescrierii faptelor în timpul procesului, după cinci, șapte sau zece ani de judecată. Nu la sesizarea instanței, nu din cauza inacțiunii inițiale a statului, ci ca urmare directă a încălcării deliberate a principiului celerității. Prescripția nu mai este o sancțiune a pasivității statului, ci rezultatul unei pasivități cultivate.
      În acest context, Articolul 269 din Codul Penal, care incriminează favorizarea infractorului, capătă o relevanță tulburătoare. Favorizarea nu presupune neapărat complicitate sau interes personal, ci un comportament care produce, în mod previzibil, efectul sustragerii infractorului de la răspunderea penală. Or, atunci când tergiversarea procesului este acceptată, tolerată sau chiar încurajată, iar rezultatul previzibil este prescripția, întrebarea nu mai este retorică: unde se termină neglijența și unde începe favorizarea?
      La această încălcare a celerității se adaugă un al doilea mecanism distructiv: invocarea obsesivă a pretinselor încălcări procedurale sau interpretarea tendențioasă a normelor de procedură, aproape invariabil în favoarea inculpaților din dosarele de corupție. Procedura, creată pentru a proteja drepturile procesuale, este transformată într-un instrument de evitare a fondului cauzei. Nu mai contează adevărul faptic, ci abilitatea de a exploata breșe formale.
      Rezultatul este un peisaj judiciar dezolant: achitări pe bandă rulantă în dosare de corupție, rejudecări succesive după condamnări, procese reluate până la epuizarea timpului. În fața acestui fenomen, nemulțumirea populației este firească. A o interpreta ca „atac la independența justiției” este nu doar absurd, ci profund imoral.
Pentru că, în realitate, nu mai este vorba despre justiție. Independența nu poate fi invocată acolo unde finalitatea justiției a fost abandonată. A cere respectarea celerității, a termenului rezonabil și a sensului legii nu înseamnă a submina justiția, ci a denunța batjocorirea ei de către cei chemați să o înfăptuiască.
      Când principiul celerității este încălcat deliberat, când termenul rezonabil este transformat în alibi pentru inacțiune, iar procedura devine paravan pentru impunitate, justiția nu mai există decât ca formă. Substanța ei – adevărul, răspunderea, sancțiunea – dispare.
      Aceasta nu este o criză de legislație. Este o criză de sens, de responsabilitate și de onestitate instituțională. Iar acolo unde justiția își pierde sensul, statul de drept nu este atacat din exterior, ci dizolvat din interior.