Bolojan – omul care a salvat PSD de la prăbușire!

      Târziu, dar inevitabil, tot mai mulți încep să înțeleagă ceea ce am spus de la început: Ilie Bolojan și Nicușor Dan au greșit strategic atunci când nu au forțat alegerile anticipate. Prin refuzul de a merge până la capăt cu proiectul de schimbare, au oferit o gură de oxigen unei mafii politice aflate în comă, care astăzi conduce din nou țara și-și consolidează puterea prin intermediul celor mai toxice personaje.
      Bolojan a salvat PSD exact în momentul în care partidul era la pământ — decredibilizat, fără lideri autentici, cu o bază electorală îmbătrânită și un electorat confuz. În loc să continue presiunea și să forțeze resetarea clasei politice, a preferat calculul rece al stabilității administrative. O stabilitate aparentă, dar care a costat România încă un ciclu electoral pierdut și a perpetuat un sistem corupt, clientelar și retrograd.
      Din acel moment, PSD și-a revenit miraculos. A profitat de indecizia celor care ar fi putut schimba cursul istoriei și a recucerit complet puterea, ca o caracatiță care, tăiată pe jumătate, și-a regenerat tentaculele din reflexul de supraviețuire.
      Istoria nu va reține doar reformele lui Bolojan din Oradea, ci și marea lui eroare națională: că în loc să anihileze mafia politică ce a falimentat țara, a contribuit involuntar la consolidarea ei.
      Da, paradoxal, cel mai eficient administrator local al României a devenit, prin indecizie, principalul salvator al sistemului mafiot pe care pretindea că îl combate. A oferit legitimitate unei alianțe politice de conjunctură care a transformat din nou statul român într-o feudă roșie, cu sinecuri, pile, amante și rude în toate funcțiile publice.
      Dacă ar fi forțat anticipatele, PSD ar fi fost pulverizat, iar România ar fi avut șansa unei reconstrucții morale și instituționale.
      Așa însă, Bolojan a devenit – fără să vrea – medicul care a resuscitat pacientul corupt ce trebuia lăsat să moară.
       În istorie va rămâne, paradoxal, nu ca reformatorul care a schimbat România, ci ca omul care a salvat PSD atunci când nimeni nu mai credea că poate fi salvat.

      Cum a renăscut caracatița roșie

      După ce Bolojan și Dan au ratat momentul anticipatelor, PSD a înțeles că a primit de la Dumnezeu – pardon, de la Oradea – o a doua viață. Iar ca orice supraviețuitor al propriei ruine, s-a pus imediat pe reconstrucția imperiului de influență.
      Mai întâi a cucerit, prin „alianțe de responsabilitate națională”, toate instituțiile-cheie: Guvernul, Justiția, ANAF-ul, Curtea de Conturi, CNA, TVR și Agerpres.
      Apoi, cu o eficiență demnă de o sectă bine organizată, a umplut aparatul de stat cu rude, amante, șoferi, fini și veri de partid ori i-au securizat în functii. Exact aceia care n-au deschis o carte de legislație în viața lor, dar știu perfect cum se completează un contract de consultanță fictivă.
     În paralel, presa „independentă” – adică sponsorizată din fondurile ministerelor conduse de PSD – a început operațiunea de mistificare colectivă:
      • corupția a devenit „competență în implementarea fondurilor europene”;
      • furtul din buget a fost rebotezat „cheltuială strategică”;
      • sinecura a fost rebranduită „expertiză în comunicare”.
      România a fost resetată, dar în sens invers. În loc de modernizare, am avut o restaurație: întoarcerea la ordinea feudală, în care fiecare baron local e mic domnitor pe moșia sa bugetară.
      Iar în timp ce PSD își recucerea instituțiile, PNL-ul lui Bolojan a rămas captiv între două lumi: una a reformei promise și una a complicității de guvernare.
      Bolojan, simbol al eficienței locale, a devenit paradoxal garantul unei alianțe care a renăscut clientelismul. Prin tăcerea lui – și prin acel exces de „pragmatism administrativ” –, a oferit corupției luxul de a se legitima democratic.
      Astfel, România anului 2025 e din nou în mâinile acelorași grupuri care au jefuit-o timp de trei decenii. Doar fețele s-au mai schimbat: nepotul, amanta sau finul celui vechi țin azi pixul, ștampila și semnătura.
      Și da, totul a pornit de la un moment pierdut: clipa în care Bolojan putea deveni omul care rupea definitiv lanțul mafiei, dar a preferat să fie administratorul echilibrului.
      Un echilibru fals, care a costat România încă un deceniu de stagnare și complicitate.

      De ce marile reforme se pierd din teamă

      În istoria politică a României, cele mai mari trădări n-au fost făcute din răutate, ci din frică. Nu din corupție, ci din lașitatea celor care au vrut „să nu strice echilibrul”.
      De fiecare dată când s-a ivit o șansă reală de schimbare, România a avut lideri prudenți, nu curajoși; administratori, nu reformatori; moderatori, nu vizionari.
      Ilie Bolojan face parte din această tipologie tragică a oamenilor cinstiți care ajung să salveze, fără să-și dea seama, tocmai sistemul pe care îl detestă.
      Din dorința de ordine, a legitimat stagnarea.
      Din teama de haos, a protejat haosul instituțional.
      Din calcul rece, a ucis elanul moral al unei generații care a crezut că România poate fi altfel.
      Pentru că, în această țară, reforma nu e blocată de hoți, ci de cei care le oferă alibiul stabilității.
      Când hoțul e în colțul ringului, sângerând politic, apare inevitabil cineva „responsabil” care cere pauză, ca să nu-l omoare. Apoi, când se ridică, hoțul cere mulțumiri, își pune costumul de tehnocrat și devine din nou premier.
      Așa s-a întâmplat și acum.
Bolojan, cu buna lui credință și respectul pentru reguli, a devenit garantul moral al unei puteri imorale. A vrut să construiască o Românie funcțională, dar a reconstruit, fără să vrea, decorul perfect pentru întoarcerea corupției la putere.
      Marile reforme nu se pierd din lipsă de inteligență. Se pierd din lipsă de curaj.
      Din frica de a fi radical atunci când istoria cere radicalitate.
      Din nevoia de a fi „echilibrat” într-o lume care nu mai are niciun echilibru moral.
      De aceea, peste ani, când se va scrie cronica acestei epoci, istoricii nu vor vorbi doar despre Bolojan, Dan sau Ciolacu. Vor vorbi despre momentul în care România a avut șansa să se vindece – și a ales, din teamă, să se trateze cu pansamente sterile.

      Epilog: Lecția pierdută a lui Bolojan

      Din toată această poveste, România ar trebui să rețină o singură lecție: nu există reformă fără curaj, nici moralitate fără risc.
      Cine ezită în fața răului îl consolidează.
      Cine negociază cu sistemul corupt ajunge, inevitabil, parte din el.
      Bolojan a demonstrat că eficiența administrativă nu poate înlocui viziunea morală. A fost omul potrivit, dar în momentul greșit — un reformator care a refuzat revoluția, un chirurg care s-a oprit la jumătatea operației de teamă că pacientul ar putea muri.
      Dar pacientul, România, era deja în comă.
      Iar prin gestul său „responsabil”, Bolojan nu i-a redat viața — i-a prelungit suferința.
      De aceea, în istorie va rămâne nu doar ca un bun gospodar, ci ca omul care a salvat PSD atunci când trebuia să salveze țara.