Motto: „Nu toți putem fi stele, dar fiecare putem fi o lumină mică, care arde curat.”
Dorința de a fi altceva
Fiecare om poartă în sine o neliniște tăcută: dorința de a fi mai mult decât este.
Ne simțim prea mici pentru propriile visuri și prea anonimi pentru lumea care ne ignoră.
Tânjim după lumină, după recunoaștere, după acel fior al nemuririi care atinge doar pe puțini.
Ne dorim să fim văzuți, auziți, amintiți.
Dar nu toți am fost chemați la strălucire. Căci înzestrarea nu se câștigă, ea se primește – și adesea, viața o împarte nedrept.
Unii vin pe lume cu harul de a cuceri, alții doar cu liniștea de a privi.
Și poate că în această liniște, aparent banală, se ascunde o frumusețe pe care o trecem cu vederea.
Despre har, limite și vanitate
Există oameni care ard prin simpla lor prezență – flăcări vii, spirite alese, născute parcă pentru a sfida mediocritatea lumii. Lor le este dat să creeze, să inspire, să rămână. Restul – marea majoritate – trăim în umbra lor, dorind ceea ce nu putem atinge.
Munca, efortul, sacrificiul pot ridica pe oricine, dar numai până la o treaptă. De acolo încolo începe domeniul harului, al geniului, unde nici sudoarea, nici diploma, nici titlul nu mai pot pătrunde. Acolo, regula nu mai e a lumii, ci a misterului.
Și totuși, noi, muritorii obișnuiți, ne amăgim că putem forța destinul. Strângem diplome, titluri, funcții, premii – colecționăm aparențe, nu esențe.
Uităm că forma fără fond nu e glorie, ci impostură.
Vanitatea devine astfel boala sufletelor goale, iar orgoliul – criza celor care nu-și cunosc măsura.
Ne închipuim că putem convinge prin zgomot și agitație, când, de fapt, lumea se înclină doar în fața autenticului și a tăcerii pline de conținut. Poți păcăli un timp, dar doar până când vălul imposturii se destramă.
Poate că adevărata înțelepciune hărăzită e aceea de a-ți cunoaște locul și a-l umple cu sens. Să-ți trăiești rolul, fie și modest, cu aceeași demnitate cu care alții își trăiesc gloria. Asta înseamnă să-ți înțelegi destinul și sensul existenței.
Căci și notele mici dau armonie simfoniei universului, nu?
În loc de concluzie – liniștea celor care știu
Când omul se împacă cu sine, când înțelege că valoarea nu stă în strălucirea iluzorie, ci în firescul trăit cu har, atunci dispare invidia.
Dispare goana după confirmare. Rămâne doar tihna unei existențe care se justifică prin binele făcut, prin cinste, prin echilibru.
Dar cine mai poate ajunge la o asemenea pace interioară într-o societate care promite totul prin impostură?
Invidia este, de fapt, suferința celor ce nu se cunosc pe ei înșiși.
Ea se naște acolo unde lipsește împăcarea cu destinul.
Invidia apare atunci când vrei dincolo de ceea ce poți, când privești — așa cum spunea Eugen Ionesco în „Regele moare” — doar în sus, la cei care pot, și uiți să privești în jos, acolo unde există neputință. Căci cine se cunoaște și știe să privească și în jos, acela se liniștește.
Deși nu ne putem împăca pe deplin cu realitatea discriminatorie a lumii, poate că nu toți suntem făcuți pentru excepție.
Poate că banalitatea, trăită cu demnitate și iubire, e o formă mai înaltă de noblețe.
Să nu ne rușinăm de limitele noastre, ci să le slujim cu înțelepciune.
Căci nu toți putem fi stele, dar fiecare putem fi o lumină mică, care arde curat, acolo unde viața ne-a așezat.
Epilog – aforisme pentru sufletul împăcat
• Adevărata noblețe nu se naște din strălucire, ci din tăcerea cu care îți porți limitele.
• Nu toți suntem meniți să luminăm lumea, dar fiecare putem aprinde o scânteie în întunericul din jurul nostru – care, împreună, devine lumină deplină.
• Gloria e trecătoare, însă demnitatea rămâne.
• Cine învață să fie împăcat cu măsura sa devine, fără să știe, o parte din armonia universului.
• Nu e rușine să fii mic – e rușine doar să nu fii sincer cu tine însuți.
• Și poate că tocmai în această sinceritate, atât de rară, se ascunde adevărata formă a geniului uman: liniștea celor care știu cine sunt.
Notă de autor
Am scris aceste rânduri dintr-o tăcere lungă și plină de întrebări.
Am trăit destul cât să văd cum oamenii se zbat nu pentru a fi mai buni, ci pentru a fi mai vizibili – mai mult din vanitate decât din valoare.
Am întâlnit genii care nu vorbeau despre ele și mediocrități care nu tăceau o clipă, crezând că astfel pot convinge că sunt ceea ce nu sunt.
Și mi-am dat seama că lumea, în febra recunoașterii, uită esențialul: că valoarea nu se proclamă, ci se dovedește.
Am învățat, târziu poate, că modestia nu e o slăbiciune, ci o formă de noblețe interioară. Că adevărata demnitate nu ține de poziția socială, ci de felul în care îți porți limitele. Și că, de multe ori, a fi „banal” nu înseamnă a fi mic – ci doar a fi în armonie cu locul tău în lume.
Scriu despre banalitate nu din dispreț, ci din respect. Pentru că în viața de zi cu zi, în ceea ce fac mâinile, în perseverența de a realiza ceva util, în gesturile mărunte și în tăcerile discrete, se ascunde mai multă noblețe decât în toate strălucirile false ale ambiției.
Poate că nu toți putem fi excepționali – dar fiecare putem fi întregi. Iar într-o lume care aleargă după aparențe, să rămâi tu însuți devine cel mai mare act de curaj pe care și-l poate asuma un om.
Sunt prea mulți care irosesc prea mult timp încercând să pară altceva.
Cui folosește?
