Problema recurenței electorale a ideologiilor egalitariste nu poate fi înțeleasă doar prin prisma mecanismelor de propagandă, ci trebuie analizată în contextul mai larg al raportului dintre educație, raționalitate și vulnerabilitatea umană la iluzie. Ideea de egalitate absolută a fost, încă din modernitate, o armă politică eficientă, în ciuda faptului că experiența istorică a demonstrat de fiecare dată costurile ei dramatice.
De ce continuă utopia egalității să seducă masele? Răspunsul, oricât de incomod, rezidă în faptul că ignoranța este un teren fertil pentru manipulare, iar această ignoranță se reproduce structural acolo unde educația e deficitară.
Ignoranța ca premisă a manipulării
Karl Popper avertiza în „Societatea deschisă și dușmanii ei” că încercările de a construi o societate perfectă pe baza unui plan utopic sfârșesc inevitabil în teroare, pentru că „a modela viitorul după un ideal absolut înseamnă a-l supune pe individ unui mecanism coercitiv”. Utopia nu supraviețuiește fără forță.
Dar utopia nu ar fi posibilă electoral fără o masă predispusă la acceptarea ficțiunii. Aici intervine rolul ignoranței. Un individ needucat nu are instrumentele intelectuale pentru a distinge între real și imaginar, între posibil și imposibil. Tocqueville remarca lucid: „Democrația conferă fiecărui om opinia sa proprie, dar nu și discernământul necesar.”
Educația și raționalitatea – linia de demarcație
Ignoranța nu este doar absența cunoașterii, ci și incapacitatea de a opera distincții critice. Bertrand Russell sintetiza: „Marea tragedie a lumii este că proștii sunt siguri pe ei, iar oamenii înțelepți sunt plini de îndoieli.”
Această certitudine a celor needucați explică eficiența electorală a sloganurilor simpliste. Omul educat problematizează, caută argumente, se îndoiește. Omul needucat se agață de formula magică a promisiunii politice: „egalitate pentru toți”, „bunăstare fără costuri”, „dreptate prin redistribuire”.
Credința în ficțiune – de la paranormal la politică
Lipsa educației creează un tip de credulitate care funcționează la toate nivelurile. Cel care crede în horoscop sau în conspirații ezoterice este predispus să creadă și în „statul providențial” care îi garantează bunăstarea. Voltaire observa: „Cei care te pot face să crezi absurdități te pot face să comiți atrocități.”
Aceeași structură mentală care acceptă ficțiunea metafizică acceptă și ficțiunea politică. Dacă astrele pot rezolva viața individului, atunci și liderul politic poate face același lucru.
Utopia egalității și limitele libertății
Friedrich Hayek, în Drumul către servitute, explică paradoxul fundamental al egalitarismului: încercarea de a uniformiza rezultatele economice prin coerciție duce inevitabil la anularea libertății. Egalitatea absolută, ca proiect politic, intră în conflict direct cu libertatea individuală, pentru că presupune un control centralizat asupra vieții fiecăruia.
Și totuși, electoral, acest discurs rămâne eficient pentru că majoritățile nu percep consecințele teoretice ale promisiunilor. Ele receptează doar „visul” unei comunități perfecte, nu și prețul istoric al încercărilor de a-l realiza.
Concluzie: democrația și vulnerabilitatea ei structurală
Democrația are o slăbiciune inerentă: principiul „un om, un vot” nu discriminează între cunoaștere și ignoranță. Tocmai de aceea, demagogia egalitaristă rămâne un instrument electoral redutabil.
