Nu sunt nici antireformă, nici anti-Bolojan și nici pro-actuala risipă bugetară care ne sufocă. Dar refuz metodele pompieristice de tipul: „ca să sting focul de la gard, inund locuința și o distrug”. România nu are nevoie de asemenea exerciții de dresaj fiscal, în care, pentru a repara un dezechilibru, mai creezi încă două.
Da, dacă mâine ar fi din nou alegeri, tot pe Nicușor Dan l-aș alege la Cotroceni și tot varianta „Bolojan prim-ministru” aș bifa la nivel central. De ce? Pentru că, dintre toți premierii care au trecut pe la Palatul Victoria, Bolojan pare singurul care n-a semnat contractul de subordonare față de vreun clan mafiot politic. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne transformăm în galerie de stadion și să aplaudăm orice decizie ca fiind „soluția perfectă”. Din contră, tocmai pentru că omul are potențialul de a fi diferit, trebuie judecat mai atent, ca să nu cadă în aceeași capcană: reforme făcute în grabă, fără arhitectură, care în loc să vindece sistemul, îl lasă și mai șchiop.
Reforma la procent: bisturiul orb
Politologul Cristian Pârvulescu a spus limpede – și are dreptate: reforma pe criterii procentuale este o eroare impardonabilă, pentru că înseamnă un stat minimal, dar securitar – fără educație, fără sănătate, fără servicii publice, dar cu poliție, servicii și armată cu bugetul în creștere. Da, are logică! Reforma „la procent” e un fel de bisturiu mânuit în orb: tai 30% și consideri că ai extirpat tumora. În realitate, s-ar putea să fi scos ficatul și să fi lăsat cancerul neatins.
Primăriile și consiliile județene: fabrici de neamuri și amante
În administrațiile locale, unde organigramele sunt umflate cu 70–80% posturi de decor, tăierea ar putea fi o șansă. Dar făcută fără criterii de competență, tot incompetenții rămân. Ce-ai rezolvat pentru cetățean? Cine pleacă? Funcționarul corect, dar fără spate. Cine rămâne? Verișorii, cumetrii și amantele, cu diplome cumpărate la pachet cu halatul de absolvire. Rezultatul: primării nefuncționale, cetățeanul plimbat între ghișee mai mult ca înainte, dar acum servit de rudele primarului.
E grotesc să vezi cum un inspector din primărie, incapabil să scrie un proces-verbal fără greșeli, câștigă mai mult decât un inspector ANAF care lucrează cu toată legislația națională și cu directive europene. Asta a făcut „uniformizarea PSD-PNL-UDMR”: salarii de capitală pentru amante de provincie.
Agențiile centrale: regatul sinecurilor
Să luăm ANRE, ASF, ANCOM și alte catedrale ale sinecurii. Acolo, salariile nesimțite nu sunt problema principală – deși irită moral. Problema e că aceste instituții nu-și fac treaba. OMV, E.ON, PPC sau „băieții deștepți” din energie și alte domenii vitale ale economiei nu vor deveni filantropi pentru că ANRE are mai puțini angajați și lefuri mai mici. Cartelurile nu se desființează prin austeritate birocratică, ci prin legi antitrust aplicate fără discriminare.
Dacă la ANRE rămân tot oamenii partidelor, controlați de clientela politică, dar mai puțini, ce am rezolvat? Doar am făcut loc pentru alți „clienți” politici. Cetățeanul nu are nicio consolare că directorul ia 8.000 și nu 18.000 de euro pe lună. Îl doare doar că factura la curent e dublă, deși Hidroelectrica produce ieftin. Reforma reală aici ar fi schimbarea legii de funcționare, redefinirea atribuțiilor și tragerea la răspundere. Dar asta nu intră în tăierea „la procent”, nu?
Reorganizarea pe regiuni: soluția ignorată
Și totuși, există o direcție logică, de perspectivă permanentă, pe care o spune clar și Pârvulescu: reorganizarea administrativă pe regiuni. OK! Nu există consens parlamentar. Dar dacă nu se poate teritorial, prin modificarea Constituției, se poate măcar administrativ, după modelul Curților de Apel sau al Direcțiilor Regionale de Finanțe. Primari doar la comune, iar instituțiile descentralizate să devină regionale.
Asta ar elimina jumătate din structurile inutile și ar aduce claritate. Dar politicienii se prefac că nu aud: pentru ei, descentralizarea actuală e o mină de aur electorală, o fabrică de joburi pentru clientelă. Exemplu: fostele Administrații ale Contribuabililor Mijlocii, desființate doar pentru că UDMR nu putea controla aceste posturi. A plâns cineva împotriva desființării?
Concluzie: feuda fanariotă, securizată prin reformă
Poate că, pe termen scurt (deși nu e sigur, pentru că scăzând consumul scade și PIB), Bolojan va mai cârpi deficitul prin tăieri brute. Dar pe termen lung, România riscă să intre într-un haos instituțional: primării blocate de rude și amante, agenții populate cu sinecuriști politici și servicii publice paralizate. Vom avea mai puțini funcționari, dar mai bine ancorați politic, mai greu de urnit și mai incompetenți ca oricând. Cine va plăti?
Apropo, în acest context de „reformă digitală”, trebuie să râzi ca să nu plângi. Colegul lui Bolojan ne propune soluții de creștere a eficienței colectării, de parcă am fi într-un film SF birocratic. Exemplul cel mai elocvent: „detectorul de minciuni” al lui Nazare – la care primul supus ar trebui să fie chiar el, întrebat: „Al cui ești cârtiță, domnule?”
Cum să crești colectarea dacă inspectorul e nepotul evazionistului, angajat prin prietenul liderului politic local? Ce face el în control? Își pune body-cam (altă invenție nazaristă) și filmează pereții, biroul și eventual ghiveciul de mușcate? Soluția oficială? Tace și nu vede nimic. Ce-a rezolvat prin asta din punct de vedere al colectării? N-a luat șpaga? A luat-o unchiul, primarul sau rata liderului politic, după ce „filmarea” a fost arhivată în cloud.
Și uite așa, guvernul creează „ferma de funcționari docili”: în genunchi, supuși și obedienți față de infractorii fiscali. Asta se numește „reformă”?
Paradoxul „reformei la procent” devine clar: în loc să curețe sistemul de parazitism politic, îl securizează. În loc să elibereze statul de cheltuială inutilă, îl transformă într-o feudă fanariotă modernizată, întreținută pe banii cetățeanului. În loc să redea autoritatea publică pierdută instituțiilor statului, le face preș în fața infractorilor. Diferența față de secolul XVIII? Tehnologia: atunci veneau fermanul și bacșișul de la Istanbul; acum vin Excel-ul și procentul de la Ministerul Finanțelor, prin intermediul protejaților politici.
Repet: gândesc pragmatic, uitându-mă în portofel și analizând prin prisma predictibilității financiare personale a anilor ce urmează. Pentru că există și mâine, adică după Bolojan, nu numai azi.
