Am trăit treizeci din cei patruzeci și cinci de ani de comunism și treizeci și cinci în pesedism. Două regimuri care, deși diferite în aparență, au avut aceeași esență: au răsturnat valorile și au ridicat impostura la rang de virtute socială. Din acest punct de vedere, pot spune că am avut „șansa” de a fi martor la două epoci în care normalitatea a fost scoasă în afara legii.
În comunism, ni se vorbea despre moralitate proletară, despre cinste, despre „omul nou” (epoca proletcultistă, în care diletantismul a fost ridicat la rang de genialitate). În realitate, totul era construit pe minciună, frică și slugărnicie. Nu conta cât erai de competent, ci cât erai de obedient. Nu cât știai, ci cât știai să te guduri. Și, evident, cât știai să te „descurci”. Era singurul capital acceptat: viclenia.
Îmi amintesc perfect anii ’80, când pe rafturi nu găseai nimic, dar pe sub tejghea „se descurcau” unii cu salamul de Sibiu și sticla de whisky. Cei care stăteau la cozi interminabile și respectau regulile erau umiliți; cei care „aveau relații” își umpleau sacoșele. Era o lecție zilnică: nu munci, nu cinste, nu competență – doar viclenie.
După 1989, am crezut că s-a terminat cu mascarada. Dar am intrat într-o altă farsă: pesedismul. De data asta, minciuna s-a făcut mai colorată, mai ipocrit-demagogică, cu televiziuni, talk-show-uri și lozinci europene. În locul activistului de partid s-a instalat baronul local, în locul secretarului de UTC – șmecherul cu firmă de apartament, în locul directorului de întreprindere – politicianul de carton. Valorile? Aceleași. Competentul e marginalizat, obedientul e promovat. Cel care știe e călcat în picioare, cel care linge e ridicat în funcție.
Am văzut, de-a lungul anilor, cum s-au schimbat „eroii” României. Dacă în comunism era activistul cu carnet roșu, după 1989 au apărut „băieții deștepți” – îmbogățiții prin corupție, cei care au jefuit și continuă să jefuiască averea publică, exploatând lăcomia și complicitatea celor puși să administreze bunurile statului. Acești paraziți ai tranziției, în loc să fie repudiați, au devenit modele de succes, invidiați și imitați. Am văzut cum samsarii de contracte și speculanții de resurse erau invitați la televiziuni ca „modele de succes”, în timp ce oamenii cinstiți erau batjocoriți ca fraieri.
Așa s-a născut o nouă aristocrație a imposturii: baronii locali, interlopii cu firme, speculanții de contracte publice, samsarii de resurse, traficanții de influență și protectorii lor din politică. Toți aceștia au fost ridicați pe piedestal și priviți ca „descurcăreți”, ca exemple de reușită, ca dovadă că în România nu contează cât știi, ci cât poți fura. Iar generația tânără, privindu-i, a învățat lecția simplă și sinistră: cinstea te face prost, competența te condamnă la anonimat, dar corupția te face „cineva”.
Îmi vine în minte o imagine simplă: un profesor universitar cu salariu amărât merge cu tramvaiul, iar la semafor, lângă el, oprește un interlop la volanul unui bolid. Cine e modelul pentru tineri? Cine e „omul de succes”? Așa s-a născut noua aristocrație a imposturii – baroni locali, interlopi cu firme, politicieni de carton – ridicați pe piedestal și priviți cu admirație, în loc să fie repudiați.
Mă întreb adesea: cum poate rămâne un om normal, psihic și sufletește, într-o societate unde totul e construit pe șmecherie? Cum să te bucuri de viață când bucuria ta se lovește zilnic de ipocrizia celor care conduc. Pentru mine, normalitatea a devenit un exercițiu de rezistență. Trebuie să-mi păstrez principiile, deși știu că ele nu aduc nici avantaje, nici prestigiu, nici loc la masa „alesului”. Dimpotrivă, îți aduc dispreț, marginalizare, eticheta de „naiv” sau „prost”.
Nu, nu e ușor să fii normal într-o societate anormală. Este o tortură zilnică să trăiești cu sentimentul că ești constrâns să faci parte dintr-un teatru absurd, unde șmecherul substituie inteligentul, iar obedientul ia locul competentului. Și poate că asta explică de ce atâția au ales să plece din țară: pentru a nu-și pierde mințile. Cei care au rămas, fie s-au adaptat, contaminându-se, fie au renunțat la luptă și trăiesc cu oboseala resemnării.
Desi orice zi e o adevărată tortura psihică, fiind supus presiunii mediocrității ce vrea să se impuna cu orice preț, eu am ales să rezist. Nu pentru că ar fi vreo mare victorie, ci pentru că e singurul mod în care pot rămâne întreg la cap. Știu că sunt în minoritate. Știu că pentru mulți par un idealist ridicol. Dar prefer să rămân „prostul” care crede în moralitate decât să fiu „șmecherul” care se sufocă sub propria impostură.
Și de fiecare dată când cred ca sunt pe punctul de a fi copleșit și a capota, îmi impun și imi repet, în minte, cuvintele lui Kant: „Două lucruri îmi umplu sufletul cu admirație și respect: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine.” În România, respectiv în natura ce-mi ofera încântare și echilibru, cerul înstelat există, dar legea morală e batjocorită. Sau, mă îmbărbătez cu cuvintele lui Nietzsche: „Cine are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice, oricum.” Eu încă am acest „de ce”: credința că normalitatea morală e singura care dă sens vieții.
Căci până la urmă, adevărata nebunie nu e să fii normal într-o lume anormală?
