Elegant, tăcut și precis ca un chirurg, Ilie Bolojan a indicat – fără să spună direct – unde s-au dus cele 65 de miliarde de lei dispăruți din bugetul de stat în perioada guvernării Ciolacu. Nu e o enigmă: au fost „redistribuiți” prin pomeni electorale și contracte mascate, spre primării, consilii județene, CNAIR, CFR Infrastructură și alte bazine de clientelism politic. Beneficiarii? Baronii locali ai PSD, PNL și UDMR.
Este de așteptat – și de dorit! – ca în perioada următoare să aflăm nu doar unde s-au dus banii, ci și cum s-au utilizat. Cu alte cuvinte, cât au costat în realitate proiectele și câți bani s-au întors, prin comisioane și contracte fictive, la politicienii care le-au dirijat din umbră. Pentru că adevărata întrebare nu e „pe ce s-au cheltuit”, ci „cât s-a furat”.
În opinia mea, acesta este și motivul profund pentru care PSD s-a agățat cu disperare de guvernarea Bolojan în 2025. Nu pentru stabilitatea țării. Nu pentru reforme. Nu pentru cetățean. Ci pentru a securiza și ascunde urmele celor 65 de miliarde de lei alocați discreționar din fondul de rezervă bugetară, sub semnătura lui Marcel Ciolacu.
Mai grav: acești bani au fost doar o parte din mecanismul de sifonare. În paralel, Sorin Grindeanu a „atribuit” contracte ilegale în infrastructură rutieră și feroviară – autostrăzi fantomă, magistrale ratate – care nu doar că au golit vistieria națională, ci ne-au și aruncat afară din grațiile Bruxelles-ului, cu pierderi de miliarde de euro din fondurile PNRR.
Acesta e, de fapt, adevăratul motiv pentru care PSD a tras cu ghearele de portofoliile Transporturilor, Justiției, Curții de Conturi și ANAF: pentru a controla instituțiile care ar putea descoperi fraudele. A fost o strategie de apărare preventivă, nu de guvernare. Un scut politic, nu un plan de dezvoltare.
Și aici apare speranța – timidă, dar posibilă – care se numește Ilie Bolojan. Om cu expertiză, dar mai ales cu voință. Ce aștept de la el?
O inițiativă de amploare, un audit total la nivel național, declanșat de Curtea de Conturi și ANAF – nu de cele obediente și paralizate politic, ci de echipe profesioniste, independente, sprijinite de societatea civilă. Să se verifice: toate primăriile și consiliile județene care au primit bani prin acte normative dubioase; toate firmele de casă care au efectuat lucrări publice; modul de atribuire al contractelor; calitatea lucrărilor; realitatea decontărilor și legalitatea recepțiilor.
O asemenea acțiune n-a avut loc niciodată în România, tocmai pentru că sistemul a fost conceput să o împiedice.
Șefii camerelor județene de conturi și ai direcțiilor fiscale teritoriale (DGRFP și AJFP) au fost numiți politic, ca să se uite în altă parte. Nu să controleze, ci să protejeze rețelele locale de interese.
De aceea, e nevoie nu doar de curaj, ci și de o resetare profundă a instituțiilor de control. Doar printr-o astfel de acțiune națională – un „control anticorupție pe bune” – se poate opri jaful și se poate începe reconstrucția statului.
Dacă Bolojan vrea cu adevărat să înceapă această revoluție administrativă, va trebui să treacă peste mulți baroni, miniștri, parlamentari și șefi de agenții. Dar nu e singur. În spatele lui poate sta întreaga Românie onestă, sătulă de hoție și impostură.
