Chiar dacă pare o jignire, „aroganță și prostie” este, din păcate, descrierea cea mai fidelă a unei părți tot mai consistente din populație, în special din rândul tineretului care își procură diplome de la fabrici de iluzii numite „universități”, cu profesori analfabeți funcționali și programe educaționale fără nicio legătură cu realitatea sau cu valorile cunoașterii. Îi întâlnești peste tot: patroni de firme de servicii de calitate îndoielnică, țepari cu ambalaj corporatist, pseudo-intelectuali angajați prin pile la stat, ba chiar până la „elita” politică – lideri de partide, membri ai guvernului, parlamentari. Proști și aroganți. Mulți, gălăgioși, autosuficienți și periculoși în ignoranța lor.
Cei mai toxici dintre aceștia se autointitulează „suveraniști” și îneacă rețelele sociale în valuri de inepții, agresivitate verbală și conspiraționism rudimentar, tipul de gândire pe care Umberto Eco îl sintetiza genial: „Oamenii inteligenți sunt tăcuți. Prostul satului, însă, are acum microfon.” Ei au și platformă, și ecou. Și, din păcate, tot mai multă influență.
Aroganța și prostia nu se întâlnesc niciodată cu rușinea, decența, respectul pentru educație, valoare sau bun simț. Sunt ca un tăvălug de tip proletcultist, cu rădăcini adânci în reflexele sovietice, care strivește sub roți orice formă de merit, eleganță intelectuală sau reflecție autentică. Trăim în plin revizionism cultural invers: cei care nu știu nimic sunt vocile care decid, etichetează, condamnă și impun norme. Iar cei care știu sunt ridiculizați, marginalizați sau forțați să tacă.
Două exemple elocvente: Piedone – un individ fără educație, cu un comportament grobian și un limbaj de mahala, promovat nu în ciuda incompetenței lui, ci poate tocmai din dispreț pentru competență. Și Alexandru Nazare – un fost și actual ministru al finanțelor care, fără niciun fundament profesional solid în fiscalitate, a condus și conduce unul dintre cele mai complexe sectoare ale economiei „după ureche”, cu o aroganță narcisică demnă de un caz clinic, nu de un manual de guvernanță.
Și în rarele momente când mai urmăresc posturile de știri, mă izbește aceeași realitate grotescă: aceleași fețe, de ani și ani – „analiști” de duzină, vedete ale eșecului moral și intelectual, reîncălzite la microfon ca o ciorbă stricată. Oameni care afișează aceeași aroganță și prostie de fiecare dată când apar, fără să realizeze cât de ridicoli și penibili au devenit. Nu sunt cu nimic mai buni decât proștii vocali de pe rețelele de socializare, doar că se cred superiori și se autopromovează drept intelectuali cu pedigree.
Dar poate cel mai dureros este că exact cei care ar trebui să combată această decădere – cei din sistemul de educație – cer avantaje, salarii și sporuri, dar furnizează doar rebuturi. Realitatea este imposibil de negat: investițiile în educație sunt bani aruncați pe fereastră, atâta timp cât sute de așa-zise universități livrează societății indivizi care nu înțeleg un text, nu știu să gândească logic și au o cultură generală sub nivelul bacalaureatului din anii ’80.
Aceasta este tragedia tăcută a unei națiuni: nu lipsa resurselor, ci faptul că prostia și aroganța au devenit trăsături de caracter dominante. Iar într-o lume condusă de impostori fără rușine și de neaveniți fără cultură, orice reformă devine imposibilă.
