Există o diferență fundamentală, adesea ignorată în discursul public, între un contabil și un economist. O diferență de perspectivă, de viziune, de instrumentar și de misiune. Un economist adevărat poate oricând înțelege și aplica contabilitatea, pentru că are formarea necesară să o integreze într-un sistem complex de analiză. Dar un contabil, oricât de riguros și bine intenționat, nu va fi niciodată economist. Pentru că economia nu este despre tabele și balanțe, ci despre strategie, predicție, modelare, risc și rentabilitate.
Contabilul gestionează trecutul – urmărește cheltuiala și venitul, ține evidențe, trage linie. Economistul proiectează viitorul – gândește în termeni de dinamică, eficiență, competitivitate și dezvoltare. Contabilul vede cifrele. Economistul vede tendințele, interdependențele, potențialul latent. Contabilul optimizează; economistul inovează.
Ilie Bolojan, considerat de unii un model de „bun administrator”, este – în realitate – exemplul perfect al plafonării manageriale, specifică unei gândiri contabile rudimentare. Deși vine dintr-o formație tehnică (inginerie), și-a însușit o viziune birocratică asupra administrației: reducerea cheltuielilor, „ordinea în acte” și „tăierea risipei”. Aceasta a fost rețeta aplicată cu succes (limitat) în Oradea și la Consiliul Județean Bihor. Dar România nu este o primărie. Este un sistem economic vast, complex, cu resurse, interdependențe și responsabilități la scară națională.
În viziunea lui Bolojan, echilibrul bugetar înseamnă exclusiv tăieri: de posturi, de salarii, de subvenții, de investiții. Aceasta nu este economie – este contabilitate seacă, lipsită de orice înțelegere a fluxurilor reale de venituri care pot fi generate printr-o administrare inteligentă a resurselor și oportunităților naționale.
Un economist adevărat ar începe prin a întreba: cum putem crește veniturile statului? Nu prin majorarea taxelor, care sufocă mediul privat și blochează investițiile. Ci prin:
• Valorificarea eficientă a resurselor naturale printr-un sistem de redevențe corect aplicat, ajustat la prețurile bursiere internaționale;
• Eliminarea monopolurilor clientelare din energie, petrol, gaze, lemn și agricultură, care secătuiesc statul, sărăcesc populația și blochează concurența;
• Management profesionist, nu sinecurist, în companiile de stat – adică oameni competenți, evaluați în funcție de eficiența activitatii raportată la mediul privat, nu activiști reciclați;
• Creșterea bazei de impozitare, nu a impozitelor – prin stimularea producției, inovării, antreprenoriatului și investițiilor;
• Reindustrializare strategică, cu sprijin selectiv pentru domeniile cu potențial de export și valoare adăugată;
• Reducerea drastică a evaziunii fiscale, care, în România, nu este doar o vulnerabilitate, ci o strategie tolerată politic. Evaziunea în domenii precum comerțul cu carburanți, băuturi alcoolice, carne, construcții și prestări de servicii în numerar, produce pierderi de zeci de miliarde anual;
• Aplicarea extinsă a taxării inverse a TVA, acolo unde este justificată economic – un instrument care reduce semnificativ frauda pe lanțul de aprovizionare, dar pe care Bolojan, ca inginer fără cultură fiscală, pare că nici măcar nu îl înțelege. Preferă „soluțiile” contabile: tăieri, restricții, blocaje.
Aici este problema de fond: lipsa de înțelegere a mecanismelor moderne de fiscalitate și stimulare economică. Adevărul e simplu: un contabil vede TVA-ul ca pe o sumă de colectat. Un economist înțelege mecanismul compensării, efectul multiplicator și riscurile de fraudă pe lanț. Tocmai de aceea, în Uniunea Europeană, taxarea inversă a fost extinsă pe segmentele de risc – tocmai pentru că este o măsură anticorupție, nu o „inginerie fiscală”.
Dar toate aceste măsuri presupun viziune, cunoaștere și voință politică. Presupun înțelegerea faptului că resursele României sunt uriașe, dar prost administrate, în mod deliberat, de clici politice și interese transpartinice care au transformat fiecare sector strategic într-o vacă de muls pentru clientela de partid.
Eroarea fundamentală a contabilului este să creadă că bugetul se echilibrează doar tăind. Da, risipa trebuie eliminată. Dar dacă te oprești aici, nu ai făcut nimic altceva decât să conservi subdezvoltarea. Pentru că orice economie sănătoasă funcționează pe două axe: cheltuieli justificate și venituri sustenabile. Fără strategie de creștere a veniturilor, tai degeaba. Devii doar un tăietor de crengi care nu vede pădurea.
România are nevoie nu de contabili, ci de economiști, vizionari, strategi. Are nevoie de o clasă politică care să înțeleagă că economia capitalistă se bazează pe două principii fundamentale: concurență liberă și stat de drept. Acolo unde statul dictează prețuri, favorizează grupuri de interese, menține artificial sectoare falimentare în viață, nu mai vorbim de economie, ci de parazitism instituțional.
Iar când tot ce poate face un lider este să reducă cheltuielile fără să genereze plusvaloare, fără să creeze un sistem economic funcțional, fără să atragă investiții și know-how, rezultatul nu va fi reformă, ci stagnare și haos fiscal. Iar scuzele ulterioare – „n-am fost lăsat”, „sistemul m-a blocat” – nu vor repara nimic. Pentru că România nu are timp de experimente contabile. România are nevoie de viziune.
