În ultima vreme, am tot citit, pe rețelele de socializare, opinii ale unor psihoterapeute (care, bănuiesc, vor să-și facă și publicitate) despre relațiile intime – despre cum adevărul doare, despre cum trebuie să pleci atunci când nu ești iubit „așa cum ai nevoie”, despre cum iubirea nu se câștigă, ci se oferă sau nu. Le înțeleg (și din punct de vedere profesional și moral). Sunt formulate cu empatie, cu o claritate teoretică ireproșabilă. Dar uneori simt că ele vorbesc mai ales dintr-un unghi – exclusiv cel feminin. Și că, în acel discurs, bărbatul este adesea ori fugarul, ori absentul emoțional, ori cel care „nu știe ce vrea”. Adică vinovatul în orice conjunctură. O fi chiar așa? În toată aceasta logica lipsește ceva. E spațiul real pentru complexitatea masculină – pentru faptul că și bărbatul poate iubi, dar în tăcere și nu mereu în felul în care și-l dorește femeia. Poate fi prezent, dar incomplet exprimat. Poate suferi, dar în feluri care nu se văd. Așa că, dintr-un mod personal, de reflecție și de experiență trăită, simt nevoia să nu contrazic, ci să completez acea perspectivă. Pentru că iubirea nu doare doar pe femei. Și pentru că adevărul e rareori atât de simplu pe cât îl fac formulele terapeutice.
Iubirea nu se cerșește. Dar nici nu vine perfectă. În relațiile intime, adevărul doare cel mai tare atunci când îl negăm. Și poate că cel mai greu adevăr de acceptat nu este că celălalt nu ne iubește – ci că ne iubește altfel decât ne dorim. Sau altfel decât putem primi. Într-o relație, nu există un singur vinovat și nici un singur adevăr. Si nici șabloane. Există două istorii afective care se ciocnesc, două moduri de a iubi și de a cere iubire, adesea incompatibile. Sau aparent incompatibile. Unul poate cere siguranță, celălalt libertate. Unul oferă prezență emoțională, celălalt doar gesturi. Când așteptările nu se întâlnesc, durerea nu vine doar din lipsa iubirii, ci și din imposibilitatea de a construi împreună un limbaj comun.
Este o iluzie periculoasă să credem că iubirea adevărată nu doare niciodată sau că vine fără efort, fără incertitudine, fără perioade de ambiguitate. Și este o altă iluzie să credem că, dacă nu suntem „văzuți”, trebuie automat să plecăm. Pentru că, uneori, pentru că nu înțelegem, nu plecăm de lângă un om toxic, ci de lângă un om rănit – care iubește, dar înfricoșat. Alteori, rămânem prea mult lângă cineva care nu ne iubește deloc, dar care știe să mimeze suficient cât să întrețină confuzia. Iar între cele două extreme, se naște întrebarea esențială: cum facem diferența între o relație care are nevoie de timp și una care ne consumă timpul? Asta e o dilemă uriașă!
Negarea realității e adesea o formă de speranță. Speranța că, dacă oferim mai mult, celălalt va înțelege. Că, dacă ne schimbăm, dacă ne modelăm după nevoile lui sau ale ei, vom fi într-un final aleși. Dar asta nu e iubire. E iluzie. E supraviețuire emoțională. Atât femeile, cât și bărbații cad în capcana fanteziei: „dacă doar…”. Dacă el n-ar mai fugi. Dacă ea ar comunica mai clar. Dacă am fi fost cunoscuți într-un alt moment. Dar relațiile nu se construiesc pe „dacă”, ci pe ce este aici și acum. Fantezia este adesea semnul unei relații dezechilibrate. Nu e o problemă că speri. Devine o problemă când ignori ce ți se arată. Când celălalt este absent, contradictoriu, ambivalent – nu e un semn să lupți mai tare, ci să te întrebi de ce accepți să rămâi în acest dans confuz.
Dar pentru a păstra claritatea în discuție, trebuie spus că excludem din această reflecție relațiile de conveniență, cele pornite din frica de singurătate sau din interes material ori social. În astfel de cazuri, a vorbi despre iubire – care, poate, „apare pe parcurs” – este, cel mai adesea, eventual, un miracol. Pentru că, în general, nu e iubire. E conveniență reciprocă. Un schimb tăcut de nevoi și avantaje. Ambii parteneri tânjesc după iubire, dar nu și-o pot da și nici permite. Și dacă totuși apare, vine la pachet cu probleme majore. Indecizia devine centrul: să abandonezi confortul aparent al unei relații stabile pentru ceva ce s-ar putea dovedi doar o iluzie. Dacă m-am înșelat Pragmatismul își face loc și el în aceasta ecuație. E preferabil, dar și el aduce decepții și suferință asumată. Adevărul e că nimeni nu e suficient de matur pentru a ști, în scurt timp, ce va urma. Iar viața cere uneori nu idealuri, ci echilibru între inimă și luciditate. Între „ce simt” și „ce pot duce”.
Bărbații nu spun ușor că suferă. Se închid, se retrag, devin tăcuți. Dar și ei simt când nu sunt văzuți, când nu sunt validați, când sunt puși sub presiunea de a fi mereu tari, rezistenți, raționali. Mulți bărbați confundă iubirea cu responsabilitatea. Și rămân în relații în care nu sunt doriți cu adevărat, dar în care „trebuie” să rămână. Pe de altă parte, multe femei rămân în relații în care primesc firimituri, dar speră că, fiind suficient de iubitoare, vor fi alese. Și unii, și altele trăiesc anxietatea abandonului – dar o exprimă diferit. Unii se retrag și se protejează. Alții devin invadatori afectivi. Dar mecanismul e același: o încercare disperată de a nu fi lăsați deoparte.
O relație sănătoasă nu este o relație fără conflicte, ci una în care conflictul nu distruge siguranța. În care poți fi sincer fără frica de a fi respins. În care nu e nevoie să te micșorezi, să te reinventezi sau să-ți sugrumi emoțiile pentru a fi pe plac. O relație matură nu este o poveste roz. Este o construcție grea, dar vie. Se învață, se repară, se reconfigurează. Dar niciodată nu se ține în picioare doar prin efortul unuia singur. Dacă doar tu lupți, nu e iubire, e autosabotaj. Și poate că cel mai greu de acceptat este faptul că nu suntem iubiți întotdeauna de cei pe care îi iubim. Sau că ne iubesc, dar nu pot mai mult. Nu e vina lor. Dar e responsabilitatea noastră să nu ne sacrificăm ani din viață așteptând o iubire care nu prinde formă.
Rămânem adesea nu pentru că iubim, ci pentru că ne e teamă să pierdem. Rămânem pentru că o parte din noi – acel copil interior – speră că, dacă e suficient de bun, nu va mai fi respins. Dar vindecarea începe când înțelegem că nu trebuie să câștigăm iubirea. Trebuie doar să o recunoaștem atunci când ne este oferită cu adevărat. Și să avem curajul să plecăm atunci când nu e.
Iubirea nu este despre a convinge pe cineva să te aleagă. Este despre a te simți ales fără efort, fără presiune, fără frică. Nu este despre a accepta puțin și a numi acel puțin „suficient”. Ci despre a avea forța să spui: „Am nevoie de mai mult” – fără rușine și fără groaza că vei fi părăsit. Pentru că o relație matură nu creează anxietate constantă. Creează acel spațiu în care mintea se liniștește și sufletul poate respira.
Iubirea nu se revendică, nu se smulge și nu se negociază. Ea se revelează – uneori în tăceri care încălzesc, alteori în gesturi care dau sens prezenței. Nu vine desăvârșită, dar poate deveni întreagă atunci când este întâmpinată cu luciditate, nu cu iluzie; cu acceptare, nu cu proiecție; cu răspuns, nu cu așteptare solitară. În rest, rămân exerciții de înțelegere – uneori crude, dar revelatoare.
Nu știu în ce măsură am răspuns temei. Poate că nici nu e o temă cu răspunsuri definitive, ci cu reflecții parțiale, născute din confruntarea onestă cu propriile limite și cu ale celuilalt. Un subiect fragil, cu ramificații adânci, în care adevărul nu e unul singur, dar în care am încercat să conturez o imagine cât mai fidelă realității – nu a idealurilor, ci a ceea ce trăim, uneori cu luciditate, alteori cu speranță oarbă. În cele din urmă, poate nu iubirea ne rănește, ci renunțarea la adevărul nostru în numele ei.
