O analiză personală, dincolo de aparențe.
„O femeie își va pune fericirea deoparte pentru bărbatul ei, dar un bărbat își va pune femeia deoparte pentru fericirea lui.” Un concept care nu sună bine de loc.
Pare nedrept, poate chiar cinic, dar în miezul acestor cuvinte stă un adevăr incomod, pe care prea puțini au curajul să-l admită: iubirea, așa cum este trăită de cele mai multe ori, nu este o poveste de echilibru, ci de dezechilibru acceptat, de roluri învățate, de tăceri feminine și plecări masculine.
Femeile sunt programate să se sacrifice. Nu de biologie, ci de societate. Încă de mici, li se spune că iubirea înseamnă să dai, să repari, să te pui pe ultimul loc. Dacă un bărbat fuge, ea ar fi putut să-l înțeleagă mai bine. Dacă el înșală, ea ar fi trebuit să-l asculte mai mult. Dacă el se plictisește, ea trebuie să se reinventeze. Așa se nasc femeile care tac, care așteaptă, care își calcă zilnic pe suflet pentru o iluzie de „împreună”. Psihologii vorbesc despre atașamentul anxios – acea nevoie disperată de validare, de prezență, chiar și în formă toxică. Dar în spatele acestui diagnostic stă o realitate brută: femeile sunt crescute să creadă că dragostea se obține prin renunțare la sine.
În cealaltă parte a baricadei, bărbatul modern își cultivă fericirea ca pe un drept natural. Să-și găsească scopul, sensul, liniștea, libertatea. Iar dacă femeia de lângă el nu mai este parte din acest tablou, devine dispensabilă. Nu e răutate, spun unii, ci evoluție personală. Un bărbat care pleacă pentru a „se regăsi” este adesea înțeles, chiar admirat. În timp ce o femeie care pleacă este egoistă, dezechilibrată, nerecunoscătoare.
De ce? Pentru că societatea a decretat că femeia trebuie să fie altar, nu foc.
Această analiză nu este un manifest împotriva bărbaților și nu trebuie confundată cu misoginismul inversat. Nu este o judecată colectivă, ci o observație bazată pe reacțiile comportamentale recurente, formate în funcție de dotările psihice, afective și culturale ale indivizilor. Psihologia diferențială arată că nu doar educația, ci și predispozițiile temperamentale influențează alegerile din cuplu. Femeile tind să caute armonia, chiar cu prețul eului propriu. Bărbații, în schimb, caută libertatea – chiar cu prețul celuilalt. Acestea nu sunt vinovății, ci puncte de plecare pentru conștientizare și echilibrare.
Analiza de față este rezultatul unui parcurs personal – al unei despărțiri și al altor câteva „experiențe” nefericite care m-au forțat să privesc dincolo de suprafață și să înțeleg mai profund de ce femeile și bărbații reacționează diferit în aceleași circumstanțe. Cât poate fi acuzat, cu adevărat, un bărbat atunci când pleacă? Și cât este doar reflexul unei lupte pentru supraviețuire emoțională? Dincolo de impulsuri, fiecare comportament are un motor psihologic, iar scopul acestui text nu este să condamne, ci să deschidă o ușă spre înțelegere – chiar și acolo unde doare.
Mai mult, am avut recent o discuție aplicată pe această temă, care m-a pus serios pe gânduri și m-a determinat s-o aprofundez. Argumentele – de gen feminin – au fost imbatabile, atât ca logică, cât și ca moralitate. M-au obligat să las defensiva deoparte și să privesc mai atent nu doar ce simt sau ce cred, ci și ce răni pot lăsa în urmă prin alegeri despre care îmi imaginam că-mi aparțin doar mie.
Această asimetrie nu e doar culturală. Este întreținută de o psihologie de masă, de filme, de literatură, de religii. Femeia care rabdă e martiră. Bărbatul care pleacă e „liber”. Femeia care iartă e nobilă. Bărbatul care iubește altfel e „sincer cu sine”. Iar în tot acest joc de aparențe, rămân traume, singurătăți și prea multe femei care își confundă valoarea cu gradul de suportabilitate a durerii.
Desigur, există excepții. Dar ele nu ne scapă de adevăr: în majoritatea relațiilor, femeia face rabat de la sine, iar bărbatul face rabat de la ea. Este, poate, cea mai tăcută formă de violență relațională: aceea în care unul se topește ca să țină vie flacăra, iar celălalt pleacă spunând că nu mai simte căldura.
Totuși, ceva începe să se schimbe. Femeile învață să spună „nu”. Învață că iubirea nu înseamnă să te anulezi. Că dacă fericirea ta înseamnă suferința ei, nu e iubire, e colonizare emoțională. Și, poate pentru prima dată, bărbatul este forțat să-și redefinească virilitatea nu prin puterea de a pleca, ci prin curajul de a rămâne, de a înțelege, de a construi în doi.
Fericirea nu trebuie să fie o luptă de putere. Nici un sacrificiu unilateral. Dacă dragostea înseamnă să pui pe cineva deoparte pentru tine, atunci mai corect ar fi să-i spui direct: „Eu, mai presus de noi.” Iar celălalt să decidă dacă mai rămâne.
