Într-o epocă în care valorile sunt adesea distorsionate, iar succesul pare tot mai des confundat cu impostura, e timpul să ne reamintim ce înseamnă, cu adevărat, normalitatea. Dar nu orice fel de normalitate – ci una cu conștiință. O normalitate clădită pe muncă dreaptă, pe acumulare cinstită, pe respectul față de efortul propriu și al celorlalți.
Nu poți aspira la normalitate dacă nu ai cunoscut viața în profunzimea ei. Nu dacă ai vizionat-o de la distanță, beneficiind de totul fără trudă. Adevărata conștiință nu se formează în confort, ci în lipsă. Nu în privilegii nemeritate, ci în luptă. Când ai plecat de jos, fără scurtături, fără pile, fără minciună, și ai ridicat în timp propria existență cărămidă cu cărămidă – abia atunci știi ce e normalitatea. Pentru că ai simțit pe pielea ta cât costă o zi de demnitate.
Educația solidă, profesia câștigată prin merit, bunăstarea obținută prin muncă și nu prin combinații – toate acestea nu sunt doar scopuri individuale. Ele sunt temelia unei societăți care își respectă oamenii. O societate cu conștiință nu promovează superficialul, nici parvenitul, nici pe cel care trăiește din exploatarea altora. Ea pune în lumină omul care creează valoare, care concurează loial, care se supune acelorași reguli pe care le cere celorlalți.
În contrast, trăim încă sub umbre lungi. Comunismul ne-a amputat voința, ne-a deposedat de individualitate, de idealuri autentice. Ne-a învățat că binele personal trebuie sacrificat în numele unui „bine colectiv” iluzoriu. Ne-a dezrădăcinat de noi înșine, iar efectele se văd și azi. Mulți nu mai disting între moral și convenabil. Între a reuși și a păcăli. Între a construi și a simula.
Generațiile noi au nevoie de repere limpezi, de modele care nu trăiesc din impostură. Au nevoie să înțeleagă că nu poți vorbi de libertate reală fără independență economică. Că nu poți vorbi de demnitate fără asumare. Că visul oricărui om – acela de a avea un acasă, un rost, o meserie, o familie – este realizabil, dar nu prin fraudă, corupție sau oportunism, ci prin efort, caracter și conștiință.
A construi cu mâinile tale – o casă, o carieră, o viață – înseamnă a lăsa o urmă a trecerii tale. A trăi din ce știi și ce faci, și nu din ce furi ori mimezi, este măsura adevăratei umanități. Iar când societatea în care trăiești îți protejează această cale, poți spune că ești parte dintr-o democrație funcțională.
Dar un stat care nu garantează protecția acestui set minim de valori – adică nu apără binele individual, nu promovează valoarea reală, nu susține concurența loială și nu asigură, printr-o justiție corectă, protejarea proprietății și a demnității umane – nu poate fi numit democratic. El rămâne o caricatură de stat, o ficțiune administrativă în care cetățeanul e tolerat, nu respectat. Acolo unde efortul cinstit nu este răsplătit, ci marginalizat, iar furtul și influența fac legea, dispare încrederea în instituții și, odată cu ea, se prăbușește însuși fundamentul conviețuirii sociale.
Nu e nevoie de utopii colective, ci de o justiție dreaptă, o educație reală și o piață unde fiecare să poată concura cinstit. Acesta este standardul pe care îl numim, uneori simplist, „visul american”. Dar el nu aparține unei națiuni. E visul oricărui om care vrea să fie liber, să fie demn, să trăiască fără frică și fără rușine. În această formă de normalitate – cea cu conștiință – omul se regăsește pe sine și nu mai are nevoie de altă legitimitate.
