Un eseu născut dintr-o experiență amară de viață.
Astăzi am citit un material care mi-a reactivat o durere veche și m-a determinat să pun în cuvinte ceva ce mocnește de mult în mine. Este vorba despre un aspect care mă deranjează profund în societatea noastră: aroganța nejustificată și imorală a oportunistului, acel individ care, ajuns prin conjuncturi avantajoase într-o anumită poziție socială, începe să-i trateze pe ceilalți cu dispreț și superioritate.
Am fost, nu o dată, umilit de astfel de personaje. De la înălțimea funcției sau a statutului lor efemer, m-au privit de parcă aș fi fost invizibil sau indezirabil, ca pe un ignorant, silindu-mă să reacționez. Iar atunci când am făcut-o, reacționând demn și vertical, tot ei s-au simțit lezați – ofensându-se că nu le-am confirmat imaginea de sine pe care și-o proiectaseră asupra mea.
Această realitate m-a frământat ani întregi: de ce ne-am învățat să respectăm poziția, dar nu și omul? De ce am abandonat ideea că valoarea nu se măsoară în titulaturi, ci în caracter? Nu sunt întrebări retorice. Sunt cea mai profundă abordare a relatiei interumane.
„Adevărata noblețe constă în superioritatea caracterului, nu în superioritatea poziției.” — Epictet
Când oamenii vor înțelege că fiecare meserie este la fel de importantă pentru ca societatea să funcționeze ca un întreg, atunci lumea se va schimba. O comunitate nu poate fi alcătuită doar din medici, ingineri, avocați și alte profesii considerate „de prestigiu”. Nu doar din ei trebuie să ne facem repre si modele.
De ce? Pentru că fiecare dintre aceștia are nevoie de un educator pentru copiii săi, de un croitor pentru haine, de un pantofar pentru încălțări.
Ca să-ți duci copilul la școală, ai nevoie de un mijloc de transport, ceea ce presupune existența unui întreg lanț de oameni – ingineri, tehnicieni, muncitori, șoferi, femei de serviciu – care asigură funcționarea fiecărei verigi.
Când mergi la restaurant, ai nevoie de un bucătar, un ospătar și o echipă invizibilă care a curățat, gătit, livrat, organizat. În școlile unde învață copiii voștri există profesori, dar și personal auxiliar fără de care nimic nu s-ar mișca.
Când pleci în concediu, cineva ți-a pregătit patul, a spălat baia, a dat cu mopul, a dus gunoiul, ți-a încărcat bagajul și ți-a zâmbit la recepție.
Toți acești oameni contribuie tăcut la confortul vieții tale. Suntem ca un uriaș ceas elevețian în care fiecare piesă sau angrenaj are rolul sau definit, care face ceasul să funcționeze.
„Fiecare om pe care-l întâlnești îți este superior prin ceva; învață de la el.” — Ralph Waldo Emerson
Și totuși, ne lipsește educația toleranței și a respectului pentru profesie. De cealaltă parte, mulți dintre cei care ajung în poziții înalte își pierd umanitatea, crezând că pot compensa lipsa caracterului cu prestigiul funcției. Functia care-l virusează cu aroganță și dispreț.
De asemenea, orgoliul și vanitatea, dublate de lipsa de empatie, defectează caracterele.
Dar cel mai nociv rămâne efectul aroganței în abordarea propriei profesii. Omul care se confundă cu poziția sa uită că e temporar acolo. Uită că tot ce e durabil se clădește pe respect și demnitate, nu pe superioritate și dispreț. Superioritatea e o iluzie.
Adevărata noblețe e tăcută. Nu se impune, ci se simte. Și nu are nevoie de recunoaștere, pentru că trăiește prin respectul autentic pentru ceilalți.
„Omul superior este modest în vorbire, dar excelează în fapte.” — Confucius
Pentru că, în cele din urmă, nu ceea ce faci din viață te definește, ci cum îi privești pe ceilalți în timp ce o trăiești.
Așadar, când vei mai privi de sus o meserie sau un om, întreabă-te sincer: Cât din confortul vieții tale depinde chiar de acel om pe care ești tentat să-l disprețuiești?
Și dacă mâine n-ar mai fi acolo… ai mai putea trăi cu același sentiment de superioritate?
Poate că nu e prea târziu să ne (re)învățăm unii pe alții respectul.
