Votul masiv pentru George Simion nu este un act de adeziune ideologică, nici de speranță autentică într-un program politic articulat. Este, mai degrabă, un strigăt colectiv, o palmă dată clasei politice tradiționale, un vot de blam adresat sistemului care, timp de trei decenii, a disprețuit cetățeanul de rând. Este, în esență, un refuz. Un refuz dur, colectiv și amar față de tot ceea ce a însemnat clasa politică românească din ultimele decenii: minciună, aroganță, hoție, nepotism, promisiuni cinice și o sete nesățioasă de sinecuri. Nu Simion a fost ales, ci sistemul a fost sancționat. A fost o refulare, o reacție viscerală și disperată a unei generații. Este strigătul unei generații care s-a săturat să tot aștepte și să tot înghită.
Românii nu mai suportă să trăiască într-o țară în care resursele devin, prin corupție, proprietatea unor șmecheri care n-au produs nimic în viața lor, dar conduc tot. România a fost sistematic jefuită din interior. Nu de invadatori, ci de propriii săi aleși. O clică politică transpartinică, rodată în arta minciunii și a promisiunii neonorate, a perpetuat o stare de captivitate economică, socială și morală. Nepotismul a devenit politică de stat, iar corupția – normă de funcționare. Din acest peisaj s-au născut sutele de mii de români plecați în străinătate – nu din plăcere, ci alungați de sărăcie, de corupție, de disprețul sistemului față de muncă și merit, de nedreptate, de umilință, de sentimentul de abandon într-o țară bogată, dar căpușată de hoți cu legitimație de partid.
Mulți dintre ei n-au devenit milionari în exil, dar au cunoscut o lume în care demnitatea nu e negociabilă. Au înțeles ce înseamnă respectul legii, meritocrația, onoarea muncii. Iar acum vor să se întoarcă – nu fizic neapărat, ci simbolic – în România pe care o merită. Una în care să nu mai fie furați când investesc, hăituiți când vor să deschidă o afacere, jefuiți prin taxe pentru a hrăni o clasă bugetofagă și inutilă. S-au săturat să dea șpagă pentru normalitate. Au obosit să se lupte cu un sistem imoral, anchilozat și autoprotectiv.
S-au săturat de complicitatea generalizată, de la consilieri locali până la prim-miniștri. S-au săturat ca funcțiile publice să fie cumpărate și folosite pentru furt sistemic. S-au săturat ca justiția să devină o bâtă selectivă, care lovește doar pe cei slabi sau indezirabili și îi scapă, prin prescripție sau tertipuri procedurale, pe hoții cei mari. Justiția, ultima speranță, a devenit complice. Prescripțiile dosarelor penale nu mai sunt accidente, ci strategii. Corupții scapă prin proceduri, nu prin nevinovăție. Codurile sunt ciuntite cu bisturiul interesului politic, iar procurorii nu mai caută adevărul, ci echilibrul între clanuri. Nu e vorba că politicienii nu înțeleg ce se întâmplă – înțeleg foarte bine. Dar au mizat, încă o dată, pe ignoranță, pe manipulare și pe prostia cultivată cu grijă. Numai că, de data asta, ceva s-a rupt.
Vine o generație care nu se mai mulțumește cu minciuna, cu o pungă de făină sau cu un concert electoral. O generație care nu mai tolerează să vadă cum se îmbogățesc cei ce nu muncesc, pe spatele banului public. O generație care nu vrea să fie complice la tăcere. Din acest vid moral, s-a născut nevoia unui bici. A unui opozant. Nu contează cine. Frustrarea s-a acumulat și acum se revarsă. N-a fost Georgescu, e Simion. Nu va fi Simion, va fi calul lui Caligula. Oamenii nu mai caută lideri perfecți, ci demolatori. Nu mai interesează programul, ci curajul de a răsturna masa pe care se servesc aceiași paraziți de 30 de ani – nu personalitatea e relevantă, ci ceea ce reprezintă: o speranță violentă, instinctuală, în demolare.
Este o generație care nu mai vrea „să se descurce”. Care refuză trocul electoral: un soson, o găleată, o masă de Paști. Nu mai e impresionată nici de diplome, nici de titluri, nici de discursuri docte. A văzut cum se îmbogățesc leneșii, interlopii, oportuniștii. Cum mita devine capital de pornire, iar hoția – traseu de carieră. Vede și nu mai rabdă. Simte că timpul compromisului a expirat. Că, dacă nu lovește acum, n-o va mai face niciodată. Și lovește cu ce are la îndemână.
Românilor le e deja greață de mercenarii cu față umană, plătiți cu bani publici ca să mintă. Jurnaliștii de casă ai infractorilor, angajați la televiziuni deținute de „băieți deștepți”, nu mai informează, ci manipulează la comandă. Sunt trompetele puterii corupte, folosite să distragă, să deruteze, să ridiculizeze orice formă de opoziție reală. Sunt fețele pseudo-credibile ale unui sistem care își plătește propriii lăudători. Și au devenit, în ochii tot mai multor oameni, parte din problemă, nu din soluție.
Clasa politică nu vrea reformă. Nu caută binele public, ci propriul beneficiu. Câinele nu pleacă de la măcelărie cât timp măcelăria funcționează. Iar măcelăria, în România, e bugetul de stat. Scopul real al guvernării, de 35 de ani încoace, a fost acela de a împărți banii publici după bunul plac – către clientela politică, contra para-ndărăt; de a asigura copiilor și nepoților sinecuri fără muncă; de a ține sub control administrația publică și justiția. Nu vor renunța la privilegii ușor. Vor face orice să rămână și o zi în funcție. Pentru că fiecare zi înseamnă trafic de influență, deturnare de fonduri și consolidarea rețelei lor de putere. Totul, bine camuflat în demagogia populistă de stânga, cu grijă împachetată pentru consumul celor manipulați.
Simion este, în acest context, un recipient al furiei. Nu convinge prin idei, ci prin respingerea celorlalți. Nu vine cu soluții clare, ci cu o determinare vizibilă de a dărâma. Iar în ochii celor frustrați, dezamăgiți, învinși de propriul stat, această atitudine e suficientă. Nu e vorba despre cine urcă, ci despre cine cade.
Toate acestea au dus la explozie. Simion e doar un catalizator. O consecință, nu o cauză. Alegerea lui e un semnal brutal că poporul nu mai are răbdare. Nu se mai teme de instabilitate, pentru că stabilitatea a devenit sinonimă cu stagnarea în corupție. Nu mai acceptă să fie condus de impostori cu CV-uri false și averi inexplicabile. Nu mai crede în comisii, în anchete interne, în discursuri de la tribuna Parlamentului. Acest vot a fost o revoltă.
Politicienii vechi și rețeaua lor mafiotă – administrativă, mediatică și judiciară – ar trebui să tremure. Nu pentru că Simion ar avea vreo soluție salvatoare, ci pentru că în spatele lui vin alții. Cu sau fără nume. Cu sau fără carismă. Cu sau fără echipă. Dar cu aceeași dorință: de a mătura tot. Chiar și cu prețul instabilității. Chiar și cu riscul haosului. Dar ei se prefac că nu înțeleg. Ba chiar râd superior, convinși că furia e trecătoare, iar prostia – veșnică. Au mizat, ca întotdeauna, pe demagogie și manipulare. Dar s-ar putea să fi pierdut contactul cu realitatea. S-ar putea să nu mai poată opri valul. Pentru că valul nu mai e rațional – e visceral. Nu mai e vorba de alegere, ci de revoltă. Nu se mai caută soluții, ci spălarea unei umilințe.
Acesta e adevărul în fața căruia elitele de carton ale României refuză să se uite. Dar, când frustrarea devine torță, e prea târziu să mai întrebi cine o aprinde. Important e pe cine arde.
Pentru că atunci când sistemul devine imposibil de reformat, instinctul nu mai e cel al adaptării, ci al demolării. Iar România e acolo.
sursa foto: google.ro
