Cum e să trăiești între proști și frustrați – ghid de supraviețuire pentru oameni normali (sau aproape)

      Să trăiești între proști și frustrați e ca și cum ai merge zilnic la un circ ambulant, dar fără clovni talentați și fără bilete de ieșire. E ca o glumă lungă, prost spusă, care nu se mai termină. Iar tu nu râzi — pentru că gluma e pe tine.
În fiecare zi ești spectatorul și, simultan, victima unui spectacol grotesc: prostul fericit îți explică lumea, iar frustratul înfundat în complexe îți dă lecții de viață.        Ambii formează o combinație explozivă de siguranță de sine și agresivitate pasivă, ambalată în mult aer cald.
      Prostul e o creatură fascinantă. Are păreri despre orice, mai ales despre lucruri pe care nu le înțelege.    Vorbește tare, cu încredere, de parcă ar fi citit toate bibliotecile, când de fapt și-a pierdut telecomanda și acum dă vina pe „globaliști”. Are o relație specială cu fake news-ul: îl iubește, îl distribuie, îl pupă virtual. În lumea lui, realitatea e opțională.
      Frustratul e mai subtil. Știe că n-a realizat mare lucru, dar are o scuză pentru orice: părinții, guvernul, soarta, „ăia care au pile”. E genul care se uită urât la vecinul că și-a schimbat ușa, dar nu pentru că și-o dorește și el, ci pentru că îl enervează ideea că alții evoluează. El e omul care vrea să-ți vadă roata spartă, dar n-ar schimba-o nici dacă ar fi a lui.
      A trăi printre ei e ca și cum ai accepta, cu bună știință, să te muți într-un gulag al absurdității cotidiene. Unul cu gard electric de comentarii pe Facebook și celulă decorată cu lozinci motivaționale greșit scrise. Nu poți vorbi cu ei, căci fiecare încercare de logică e considerată atac la persoană. Nu poți tăcea, căci tăcerea ta va fi interpretată ca aroganță. Nu poți pleca, căci sunt peste tot. Ca moliile în dulap: nu știi de unde-au apărut, dar îți rod haina minții.
      Și totuși, cum de-au ajuns atât de mulți? Simplu. Pentru că prostia, dragă cititorule, e un teren agricol excelent. Se cultivă ușor, crește repede și nu are nevoie de îngrășământ — se hrănește singură cu orgoliu. Iar cei care o cultivă sunt foarte eficienți: politicieni, formatori de opinie, vedete de carton. Cei care trăiesc bine între proști sunt, de regulă, cei care-i exploatează. Îi flatează, îi amăgesc, îi transformă în masă de manevră. Pentru că, într-o lume de ignoranți, chiar și un semianalfabet cu vocabular de 300 de cuvinte poate părea geniu.
      Prostul e loial, mai ales când e mințit frumos. Îi spui că are „bun simț” și „intuiție populară”, și te votează toată viața. Îi explici că elitele sunt rele, și îți dă și copiii pe mână. Îl frustrezi bine, și apoi îi dai o țintă — și gata, ai obținut un soldat.
      În acest peisaj, omul normal — presupunând că mai există — devine o specie pe cale de dispariție. Ce poate face? Fie se izolează și devine un pustnic urban cu ticuri nervoase, fie învață să mimeze prostia, ca să nu sară în ochi. Sau, varianta preferată a multora: își face blog și scrie texte ca ăsta, cu speranța că măcar un alt „supraviețuitor” îl citește și nu se mai simte singur.
       Așadar, dragă om lucid, dacă simți că ești înconjurat de proști și frustrați, respiră adânc, zâmbește fals și ține-ți sarcasmul în frâu. Ai intrat, fără voia ta, într-un reality show. Se cheamă Viața reală. Și, din păcate, n-are buton de pauză.