În tumultul discursurilor moderne, libertatea este proclamată drept apanajul suprem al ființei umane. Ne revendicăm libertatea ca pe un drept sacru, inalienabil, crezând că ea definește însăși condiția noastră de oameni. Și totuși, o privire lucidă asupra realității arată că libertatea – în forma în care o invocăm în agora – este, în esență, o iluzie îmblânzită de constrângeri.
Orice societate, fie ea cea mai avansată democrație sau cea mai rafinată organizare politică, operează pe baza limitărilor: legi, norme, reguli nescrise. Libertatea cetățeanului nu este decât o libertate negociată, parțial cedată, dozată cu grijă între drepturile individuale și binele comun. Ceea ce numim libertate civică este, de fapt, o libertate încorsetată, domesticită de nevoia de ordine, predictibilitate și protecție.
Adevărata libertate, absolută și neatinsă de mâna legii, se regăsește doar în iubire.
Iubirea autentică nu cunoaște constrângere. Nu cere garanții, nu negociază reciprocități, nu impune condiții. Ea se dăruiește în mod desăvârșit, fără teamă, fără rezerve, fără măsură. În iubire, omul se eliberează de sine, de egoism, de calcule meschine, și pătrunde într-o ordine superioară, unde existența capătă sens prin dăruire totală.
Scriptura creștină, prin principiile ei eterne, trasează temelia acestei libertăți: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” și „Iubiți-vă unii pe alții ca pe voi înșivă”. În aceste precepte simple, dar abisale, se găsește cheia libertății morale: omul nu este liber să rănească, ci liber să iubească. Nu este liber să-și impună voința, ci liber să se dăruiască.
Această libertate interioară, născută din iubire, nu are nevoie de coduri civile sau de sancțiuni coercitive; ea este autoreglatoare, desăvârșind omul dinlăuntru către afară.
Societățile care au înțeles să pună iubirea morală la temelia lor – cele protestante din Nordul Europei, din America de Nord, din Oceania – au dovedit că dreptatea adevărată nu se poate întemeia doar pe lege, ci pe împletirea legii cu iubirea. Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Canada – toate acestea au ridicat administrația și justiția la rang de slujire a omului, nu de dominație asupra lui, tocmai pentru că legea a fost completată de conștiința iubirii aproapelui.
În astfel de societăți, justiția nu este rece și inflexibilă, ci vie și înțelegătoare. Administrația nu este un mecanism birocratic impersonal, ci o expresie a grijii pentru cetățean. Legea și moralitatea nu sunt două entități separate, ci două fețe ale aceleiași realități spirituale: respectul față de demnitatea ființei umane.
În ultima instanță, libertatea autentică nu se realizează prin cucerirea de spații exterioare, prin abolirea legilor sau prin triumful individualismului, ci prin suprema cucerire de sine însuși. Numai cel care iubește cu adevărat este liber.
Libertatea iubirii nu cere recunoaștere, nu așteaptă recompense și nu poate fi luată înapoi. Ea este expresia cea mai înaltă a spiritului, o stare de grație accesibilă doar celor care au înțeles că libertatea este nu un drept de a lua, ci o putere de a dărui.
În această lumină, se poate spune că adevărata revoluție a umanității nu va veni prin cuceriri exterioare, ci prin redescoperirea iubirii ca principiu fundamental de existență. Atunci, și doar atunci, libertatea va înceta să mai fie o iluzie și va deveni realitate vie, deplină și eternă.
