Trenul vieții trece o singură dată. Nu întârzie, nu se întoarce, nu mai vine a doua oară. Pe măsură ce străbate întinderea vastă a timpului, oprește în gările fiecărei întâlniri, fiecărei experiențe, fiecărui vis trăit sau abandonat. Din fiecare stație, culege suflete, emoții, pasiuni arzătoare, clipe efemere de fericire, zâmbete sincere sau triste, lacrimi amare, zile pline și ani tăcuți. Toate acestea sunt urcate în vagoanele sale nevăzute și duse mai departe, într-o călătorie fără întoarcere.
La fiecare oprire, în fiecare gară, ni se oferă șansa rară de a ne debarasa de balastul care ne împovărează sufletul: vanitatea, egoismul, ura. Aceste poveri nevăzute nu fac decât să ne încetinească drumul și să ne refuze trecerea către frontiera infinitului — acea fericire eternă pe care mintea omenească abia dacă o poate întrezări. Sunt greutăți de care trebuie să ne eliberăm conștient, cu efort și cu dorința sinceră de a deveni mai ușori în fața destinului nostru nevăzut.
În urma sa, trenul vieții lasă doar urmele trecerii: amintiri ce se estompează treptat, ca niște semne firave scrijelite în nisipul timpului. Case părăsite, priviri uitate, cântece de demult, râsete pierdute în ecoul amurgului. Rămân pentru o vreme doar chipurile noastre, imortalizate în fotografii, în albume uitate într-un colț de casă. Poate o generație, poate copiii noștri ne vor mai privi, zâmbind nostalgic. Apoi, și aceste urme sfârșesc într-un sertar prăfuit, uitate odată cu trecerea vremii, vândute odată cu mobila sau arse, reciclate în materia primă a vieții, reluând ciclul nesfârșit al devenirii.
Și totuși, dincolo de amintiri, dincolo de chipuri și obiecte, rămâne ceva ce nici vremea, nici uitarea nu pot șterge: iubirea. Ea este singura mărturie adevărată a trecerii noastre. Iubirea dăruită și primită, iubirea nerostită și trăită în taină, iubirea care a ars în tăcere sau a strigat în ploaie. Ea nu are nevoie de statui, de inscripții sau de pagini de cronici. Ea rămâne, pură și tăcută, în sufletele celor care au cunoscut-o.
Poate că, la capătul călătoriei, nu ni se va cere să numărăm succesele sau să justificăm eșecurile. Poate că singura întrebare va fi: „Ai iubit?” Și poate că singurul răspuns adevărat va fi găsit nu în cuvintele noastre, ci în urma lăsată de iubirea noastră în inimile altora.
De aceea, în fiecare gară în care trenul vieții oprește, să coborâm din vagonul grabei și al uitării, să lăsăm jos poverile deșarte și să adunăm, cu mâini tremurânde, tot ceea ce merită păstrat: o privire caldă, o vorbă bună, o mângâiere, o îmbrățișare.
Tot ce facem pentru binele celor din jur se naște din iubire și devine, în taina nevăzută a spiritului, viza noastră de trecere către infinit.
Căci doar astfel, ușurați de sine și plini de iubire, vom putea trece, în cele din urmă, pragul către lumină.
