Am fost întrebat aseară, de o rudă, ca în schițele lui Caragiale: cu cine să votăm, ca suntem bulversati? Din câteva fraze am constatat că nu sunt bulversati, ci manipulați și intoxicați, educați precar, incapabili să discearna între adevăr și minciuna. Cu alte cuvinte, o cauză pierdută. Ar fi fost pierdere de vreme orice argument logic. De ce?
Pentru că într-o vreme în care libertatea de exprimare ar fi trebuit să lumineze mințile, filmele și televiziunile de manipulare au perfecționat o artă a întunecării. Nu prin cenzură brutală, ci prin ceva mult mai perfid: crearea unei lumi paralele, confortabile, unde realitatea este ciuntită, machiată și livrată ca marfă la preț redus.
Filmul, odinioară artă a trezirii conștiinței, s-a degradat într-o industrie a anesteziei colective. Scenarii croite să hrănească impulsuri primitive, imagini dozate pentru emoții rapide, personaje de carton fabricate pentru a dicta simpatii. În această lume controlată, spectatorul devine prizonierul unui vis comandat, nu creatorul propriei gândiri.
Televiziunile de manipulare au împins această tehnică și mai departe, în zona mecanică a spălării creierelor. Știrile sunt transformate în telenovele emoționale, realitatea este tăiată, lipită, dreasă cu efecte sonore și drame artificiale. Rezultatul? O lume fictivă, mai ușor de înghițit decât adevărul brut. Publicul, epuizat și dezinformat, nu mai caută realitatea, ci alinarea iluziei. E mai comod așa.
Această bulă imaginară funcționează ca un drog. Nu hrănește mintea, ci o amăgește. Nu oferă libertate, ci confort în sclavie. Oamenii devin dependenți de minciuna convenabilă și, ca orice dependent, ajung să își apere singuri închisoarea psihică.
Dar perfecțiunea capcanei nu ar fi fost posibilă fără politicienii care controlează robinetul banului public. Cu banii noștri, ei cumpără televiziunile și jurnaliștii, ridicând propaganda la rang de industrie națională. Însă nu doar banul face manipularea posibilă. Un rol crucial îl joacă educația precară. Un popor slab educat nu întreabă, nu cercetează, nu gândește critic. Crede, repetă, votează.
Astfel, se închide cercul vicios: televiziunile, plătite din bani furați, livrează povești ușor de înghițit unei populații sărace în gândire și bogate în emoții manipulate. Politicienii prosperă, televiziunile înfloresc, iar cetățeanul devine un zombi civic, incapabil să își mai revendice libertatea sau demnitatea.
Nimeni nu scapă din această combinație nefastă. Nici manipulatorii, care ajung prizonierii propriilor minciuni, nici manipulații, care își pierd treptat orice instinct de supraviețuire intelectuală. Societatea întreagă se prăbușește într-o stare de hipnoză colectivă, unde adevărul este nu ceea ce este, ci ceea ce se vinde mai bine.
În această lume, realitatea nu mai contează. Doar percepția contează. Adevărul nu mai este căutat. Este ales. Și de cele mai multe ori, ales greșit.
În fața acestei realități crude, întrebarea nu mai este dacă suntem manipulați. Întrebarea reală este: mai vrem să ne trezim? Și dacă da, suntem oare pregătiți să plătim prețul libertății — renunțarea la iluzie, la confort, la minciuna dulce?
Pentru că adevărul, așa cum este el, nu se servește cald, plăcut și pe gustul fiecăruia. Adevărul doare. Dar doar adevărul eliberează.
