Chiar dacă pare exagerat, rețelele de socializare, în ultima perioada (și din cauza schimbarii de ștafetă între generații) au un impact semnificativ asupra modului în care oamenii percep și interacționează cu politica. În România, a devenit tot mai evident faptul că oamenii, în special tineretul, sunt mult mai bine informați și mai critici la adresa manipulării politice tradiționale. Această schimbare reflectă o schimbare profundă în mentalitatea colectivă, în care electoratul nu mai acceptă discursurile populiste și promisiunile goale. Poate că, în trecut, retorica politică de tip „proletcultist” ar fi avut succes, dar acum oamenii cer soluții reale, acțiuni concrete și un sistem politic mai transparent.
Problema este că această dorință de schimbare reală se lovește de un sistem vechi și rigid, în care interesele financiare și politice sunt puternic înrădăcinate. Chiar și cu o conștientizare mai mare, schimbarea reală nu este ușor de realizat din cauza rezistenței din interiorul structurilor de putere care nu vor renunța ușor la avantajele lor.
Rețelele de socializare au fost un adevărat „jurnal de vigilență” al publicului, iar politicienii, mulți dintre ei neavând o educație adecvată în a se adapta noilor realități, s-au trezit prinși în capcana propriei nepregătiri. În loc să își îmbunătățească comunicarea și să înțeleagă schimbările din comportamentul electoratului, mulți dintre ei au rămas anacronici și incapabili să răspundă eficient provocărilor din lumea digitală. Acesta este și motivul pentru care multe dintre manevrele tradiționale, care anterior ar fi trecut neobservate, sunt acum demascate și criticate în timp real. Mai mult decât atât, din cauza lipsei de adaptabilitate, politicienii nu reușesc să folosească rețelele de socializare într-un mod constructiv pentru a-și construi încrederea publicului. În schimb, adesea se autoexpun prin erori de comunicare sau chiar prin comportamente care nu mai sunt acceptabile într-o societate care cere transparență și responsabilitate.
Problema este că multe dintre aceste schimbări nu sunt doar despre a înțelege tehnologia, ci și despre o schimbare de mentalitate profundă.
Unul dintre mecanismele principale, denunțate de electorat, la care clasa politică nu vrea să renunțe, sub nici o formă, este mecanismul numirilor politice în instituțiile publice, care se situează între clientelism și interese private.
Într-o democrație funcțională, numirile în funcțiile de conducere din instituțiile publice și companiile de stat ar trebui să fie bazate pe competență, integritate și meritocrație. În România, însă, realitatea este cu totul alta. Statul nu este condus de cei aleși prin vot, ci de o rețea invizibilă de interese, formată din clientela de partid și grupuri de afaceri care finanțează politica. Acest mecanism pervertește administrația publică, transformând-o într-un instrument de servire a unor interese private, în detrimentul cetățeanului.
După fiecare ciclu electoral, partidele aflate la guvernare încep un proces sistematic de epurare a instituțiilor publice, înlocuind vechii funcționari cu oameni fideli noii puteri. Acest proces, cunoscut sub numele de „algoritm politic”, nu are nicio legătură cu profesionalismul. Funcțiile cheie sunt împărțite între partidele de la putere, iar criteriul principal al selecției nu este competența, ci loialitatea politică.
Ceea ce a scapăt, însă, multora, în trecut, dar devine vizibil în prezent este că decizia finală nu aparține politicienilor, ci clientelei de partid – acele grupuri de interese care pompează bani în campanii și finanțează întreaga structură de putere. În schimbul sprijinului financiar, acești „sponsori” primesc dreptul de a numi oameni în funcții cheie, asigurându-și controlul asupra resurselor publice. Acesta este motivul pentru care România nu este guvernată de politicieni, ci de rețele de interese care dictează din umbră fiecare decizie important și care deranjează electoratul.
Românii, timp de treizeci și cinci de ani au fost făcuți să creadă că votul lor contează și că alegerea unui partid sau a altuia va schimba direcția țării. În realitate, cetatenii au început să înțeleagă că sistemul electoral este conceput astfel încât puterea reală să nu ajungă niciodată în mâinile cetățenilor. Iluzia democratică este întreținută prin două mecanisme perfide:
- Listele electorale – un vot „în orb”. Cetățenii nu pot vota direct persoane competente, ci sunt obligați să aleagă liste întocmite de partide, liste în care sunt incluși indivizi selecționați pe criterii de obediență și influență financiară. În multe cazuri, locurile eligibile pe liste se „cumpără” de către cei care au resurse și interese de apărat, al caror CV, de multe ori, e de interlop sau de membru al crimei organizate. Dar banii n-au miros, nu?
- Puterea executivă nu este aleasă de popor. Chiar și atunci când un partid câștigă alegerile, miniștrii, secretarii de stat și directorii din administrația centrală sunt impuși, de regulă, de grupările financiare care au susținut partidul la putere, nu de partide. Astfel, adevărații conducători ai României nu sunt cei care apar pe afișele electorale, ci oligarhii care controlează banii din spatele acestora.
Dintre toate alegerile, cele prezidențiale au o miză uriașă. Președintele României are controlul asupra justiției și serviciilor de informații, două structuri esențiale pentru echilibrul de putere din stat. Prin schimbarea paradigmei în justiție și servicii, un președinte cu voință politică reală poate bloca jaful banului public, protejat de Guvern și Parlament. În teorie, această putere ar putea fi folosită pentru destructurarea sistemului clientelar și eliminarea rețelelor de corupție, însă, în practică, președinții României au preferat să folosească aceste pârghii pentru a menține status quo-ul și pentru a-și proteja propria camarilă politică.
Deși se pretinde o democrație, România funcționează mai degrabă ca o oligarhie, după un model similar cu cel din Rusia. Grupurile de interese care finanțează partidele controlează nu doar politica, ci și justiția, economia și administrația publică. Exemplele sunt numeroase:
- Companiile de stat sunt feude politice. De la Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CEO Oltenia, Romgaz, OIL Terminal, PETROM (procentul statului în coprporatia OMV/PETROM) la CFR Marfă și Tarom, fiecare companie de stat este controlată de un anumit grup de interese care își plasează oamenii în funcții cheie pentru a direcționa contractele publice către firmele de casă;
- Sistemul de sănătate este capturat de mafii financiare. Spitalele sunt conduse de manageri numiți politic, care nu urmăresc interesul pacienților, ci al firmelor care livrează echipamente și medicamente la prețuri supraevaluate;
- Dezvoltarea urbană este dictată de rechinii imobiliari. În marile orașe, primăriile sunt infiltrate de dezvoltatori imobiliari care controlează politicile de urbanism, facilitând construcția de cartiere fără infrastructură, fără școli și fără spitale;
- Infrastructura de transport – este controlată de un anumit grup de interese, cantonată în spatele ministrului transporturilor, care își plasează oamenii în funcții cheie pentru a direcționa contractele publice către firmele de casă;
În acest context, democrația românească este doar o formă fără fond. În realitate, puterea nu aparține cetățenilor, ci unei elite economice care a capturat statul și îl folosește pentru propriul profit.
Într-o democrație autentică și într-o economie avansată, competența profesională și calitatea morală sunt criteriile care determină succesul unei persoane și progresul unei națiuni. În astfel de state, dezvoltarea este generată de meritocrație și de selecția naturală a celor mai capabili indivizi pentru funcțiile publice. În România, în loc să avem un sistem meritocratic, unde competența și responsabilitatea sunt criteriile de bază pentru ocuparea unor funcții, avem un sistem bazat pe relații de cumetrie, nepotism și clientelism politic. Un system care genereaza birocrașie excesivă și costuri uriase, din bani publici, nejustificate.
În contrast, cu restul membrilor UE, în România, în sectorul bugetar, în locul competenței a fost instituit sinecurismul, iar funcțiile publice au devenit monedă de schimb pentru clientela politică și grupurile de interese care finanțează partidele. Ministerele, agențiile de stat și companiile publice sunt populate de persoane numite nu pentru aptitudinile lor profesionale ori morale, ci pentru loialitatea față de cei care i-au pus acolo. Acest sistem alimentează ineficiența, corupția și stagnarea economică, blocând orice progres real al țării. Sinecurismul – adică numirea în posturi călduțe a unor incompetenți loiali partidului – nu doar că blochează dezvoltarea României, dar și demotivează oamenii capabili. În loc să avem oameni profesioniști în funcții-cheie, avem o castă de privilegiați care trăiesc pe spatele contribuabililor fără să aducă nicio valoare. În combinație cu lăcomia, care îi determină să fure fără scrupule, rezultatul este colapsul sistemului public și îndatorarea țării pe generații întregi.
În prezent, există o stare de nemulțumire generală, cantonată în așa-zisul suveranism. În realitate, acest curent nu este altceva decât o refulare a populației, care ar vota orice, indiferent de risc, doar pentru a scăpa de partidele care conduc România de treizeci și cinci de ani. PSD, PNL și UDMR au reușit să mențină controlul absolut asupra țării prin acest mecanism perfid de vot, care le permite să rămână mereu la putere, indiferent de voința reală a electoratului. Astfel, suveranismul românesc nu este o doctrină politică autentică, ci doar expresia disperării unor oameni care nu mai văd nicio alternativă la actuala clasă politică.
În concluzie, mecanismul de numire a liderilor din administrația publică este corupt din temelii. În loc să servească interesul public, statul român funcționează ca un instrument al unor grupuri de interese care dictează politica, economia și justiția. Votul popular este o farsă, democrația este o iluzie, iar România este guvernată nu de politicieni, ci de oligarhi care trag sforile din umbră. Dincolo de suveranism, care, deocamdata, e o iluzie, ce se poate face? Pentru că, atât timp cât acest sistem este protejat de rețele de interese și justiția e complice, schimbarea reală pare imposibilă.
În aceste circumstanțe, adevărata întrebare este: există vreo cale de ieșire sau suntem condamnați să trăim într-un stat captive intereselor oligarhice, de tip rusesc, în care democrația este o iluzie, iar economia de piață și concurența, din cauza sinecurismului, o himeră?
