Avem un măcel politic, derulat în stil mafiot, care se desfășoară la vedere, fără perdea și fără prea multe menajamente. Este pur și simplu o luptă în tranșee, la baionetă, numai că miza nu pare să fie, în primul rând, guvernarea țării și modul în care aceasta trebuie administrată în folosul cetățenilor, ci controlul asupra resurselor, instituțiilor și banilor publici. Iar miza este uriașă, pentru că într-un asemenea război politic cine pierde nu pierde doar o funcție, un minister sau câteva procente de putere, ci pierde pârghiile prin care poate avea acces la resurse, la contracte, la instituții și la fluxurile financiare ale statului. De aceea și violența politică a confruntării mi se pare atât de greu de explicat prin simpla competiție dintre partide pentru guvernare.
Mai mult decât atât, informațiile și declarațiile apărute în ultima perioadă lasă impresia că în această confruntare nu sunt angrenați doar actori politici și economici interni, ci apar și interese externe, inclusiv din Statele Unite. Iar dacă lucrurile sunt într-adevăr așa cum sunt prezentate în spațiul public, atunci ceea ce vedem nu mai poate fi redus la o banală ceartă între politicieni români pentru câteva fotolii ministeriale. Ar trebui să ne întrebăm ce interese economice și geopolitice se află în spatele acestei lupte și de ce controlul asupra unor domenii precum energia, gazele, carburanții și exploatarea resurselor a devenit atât de important încât actorii politici par dispuși să se lupte până la ultima baionetă administrativă.
Și tocmai aici ajungem la unul dintre actorii principali ai acestei confruntări, Sorin Grindeanu.
Ce putea promova un combinator politic precum Liviu Dragnea, în afară de oameni care să-i semene măcar prin disponibilitatea de a executa ordinele? Și cum ar putea un politician precum Sorin Grindeanu, crescut și promovat într-un partid în care obediența față de ierarhia politică a fost, de prea multe ori, o condiție mai importantă decât competența sau autonomia de gândire, să rupă tocmai acum legătura cu sistemul în care s-a format? Mi se pare greu de imaginat. Nu pentru că orice om trebuie condamnat pentru trecutul său politic și nici pentru că apartenența la un partid ar constitui, prin ea însăși, o vină, ci pentru că este dificil să pretinzi că ai devenit brusc adversarul unui mecanism politic care te-a crescut, te-a promovat și ți-a oferit succesul pe care îl ai tocmai în interiorul lui.
Pentru mine, aceasta este una dintre întrebările fundamentale ale momentului: poate un om format într-un anumit sistem politic să devină, peste noapte, adversarul profund al regulilor nescrise care i-au permis să urce în acel sistem? Teoretic, da. Istoria este plină de oameni care s-au desprins de mediul în care au fost formați. Practic însă, desprinderea reală nu se demonstrează prin declarații, ci prin decizii, prin conflictele pe care ești dispus să le asumi și, mai ales, prin interesele pe care ești dispus să le deranjezi atunci când ajungi într-o poziție de putere.
Iar aici începe adevărata problemă.
Pentru că România nu se află doar în fața unei schimbări de guvern sau a unei noi formule parlamentare. În percepția mea, asistăm la o confruntare pentru controlul statului, iar ceea ce face această confruntare atât de periculoasă este posibilitatea ca instituțiile publice să devină terenul pe care se tranșează interese economice private. Nu mai este vorba doar despre cine ocupă Palatul Victoria, cine conduce un partid sau cine primește un minister, ci despre cine controlează deciziile care stabilesc cine exploatează o resursă, cine intră pe o piață, cine primește o concesiune, cine beneficiază de o reglementare și cine rămâne pe dinafară.
Într-un asemenea sistem, politica nu mai este doar despre ideologii, programe și doctrine. Devine despre acces.
Iar accesul la resursele statului poate valora infinit mai mult decât orice doctrină tipărită într-un program de partid.
De aici și sentimentul meu că asistăm la ceva mult mai grav decât o simplă criză politică. Ceea ce se întâmplă acum îmi amintește, prin amploarea luptei pentru putere, de momentele în care România a trecut prin transformări radicale ale structurii sale politice. Evident, putem face o comparație cu 1947, dar adaptata prezentului: este evident că nu trăim într-un stat ocupat de Armata Roșie, nu există partid unic și nu mai poate fi instaurată o dictatură prin metodele brutale ale comunismului de atunci. Dar există o altă posibilitate, mai perversă, mult mai sofisticată și, tocmai de aceea, mai greu de observat: folosirea mecanismelor democratice pentru construirea treptată a unui sistem în care puterea politică și economică ajunge concentrată în mâinile unei oligarhii capabile să controleze instituțiile, resursele și deciziile statului. În numele democrației.
De data aceasta, modelul nu mai este comunismul sovietic în forma lui clasică, ci ceea ce am putea numi modelul oligarhic post-sovietic: oameni care acumulează averi uriașe prin apropierea de puterea politică, prin acces privilegiat la resursele statului, prin privatizări făcute în condiții discutabile, prin contracte publice, concesiuni, monopoluri, controlul unor piețe strategice și, acolo unde sistemul permite, prin transformarea banului public într-o sursă privată de îmbogățire. Diferența fundamentală este că, în loc să se naționalizeze proprietatea în numele poporului, se poate ajunge la situația inversă: proprietatea publică și resursele colective sunt transferate, treptat, către grupuri private conectate la puterea politică. În primul caz, statul îți lua casa în numele poporului; în al doilea, statul îți ia resursele în numele binelui public și descoperă, ceva mai târziu, că acest bine are, din întâmplare, un beneficiar cu nume, adresă și cont bancar.
Dacă privesc retrospectiv ultimii treizeci și șase de ani, nu pot să nu observ rolul dominant pe care l-au avut în politica românească FSN, PDSR și, ulterior, PSD. Nu spun că fiecare membru al acestor partide a fost corupt, că fiecare alegător a fost manipulat sau că toate guvernările lor au avut aceeași natură. Ar fi o simplificare absurdă. Spun însă că această familie politică a avut o continuitate instituțională și umană pe care nu o putem ignora atunci când încercăm să înțelegem cum s-a format oligarhia românească postcomunistă și de ce o parte atât de importantă a economiei a ajuns controlată de grupuri care au avut relații privilegiate cu statul.
Pentru mine, problema nu este eticheta de stânga. Când spun stânga, mă refer la social-democrația autentică, așa cum a fost concepută și aplicată în Germania, Suedia, Franța și în alte state europene care au reușit să combine economia de piață și proprietatea privată cu protecția socială, servicii publice de calitate, reducerea inegalităților și un nivel ridicat de responsabilitate a statului față de cetățean. O asemenea viziune nu este nicidecum incompatibilă cu performanța economică, cu libera inițiativă sau cu integrarea europeană; dimpotrivă, experiența acestor societăți demonstrează că poți avea capitalism performant fără să transformi omul într-o simplă variabilă contabilă și fără ca statul să devină instrumentul prin care cei conectați politic își construiesc averile.
Tocmai de aceea critica mea la adresa PSD nu este o critică a stângii, ci a felului în care, în opinia mea, acest partid a folosit vreme de decenii eticheta social-democrației pentru a legitima un sistem politic în care solidaritatea socială și protecția cetățeanului au fost adesea invocate electoral, în timp ce în jurul puterii s-au consolidat rețele de clientelă, privilegii și interese economice dependente de relația cu statul. De la FSN și PDSR până la PSD, continuitatea politică și umană dintre generații este prea importantă pentru a fi ignorată, iar ceea ce contest este tocmai această contradicție dintre discursul social și practicile unui sistem care, în loc să reducă dependența cetățeanului de stat și să construiască instituții puternice, a cultivat de prea multe ori dependența de partid, de administrație și de omul politic care controlează resursa publică.
Problema apare, așadar, atunci când doctrina devine decor electoral, iar cuvinte precum „social”, „solidaritate” sau „interes național” sunt scoase din sertar pentru a convinge alegătorul că o anumită decizie este luată pentru binele său, în timp ce beneficiile economice și politice ajung, în realitate, într-o zonă mult mai restrânsă. Atunci nu mai avem de-a face cu social-democrație, ci cu folosirea social-democrației ca ambalaj electoral pentru un mecanism de putere care poate ajunge să servească, înainte de toate, propriilor rețele de interese.
Am întâlnit în profesia mea suficient de multe mecanisme economice și fiscale pentru a nu mai fi impresionat de ambalajul politic al unei afaceri. Știu că banii nu dispar niciodată cu adevărat. Se mută. Dintr-un cont în altul, dintr-o societate în alta, dintr-un contract în altul, dintr-o jurisdicție în alta și, uneori, din bugetul public în averea privată a unor oameni care descoperă că patriotismul poate fi foarte profitabil atunci când este practicat cu resursele altora.
De aceea mă uit cu o atenție specială la ceea ce se întâmplă în domenii precum energia, gazele naturale, carburanții și exploatarea resurselor. Sunt domenii strategice, în care cetățeanul nu poate alege pur și simplu să nu mai consume produsul, iar concurența reală este esențială. Dacă piața este controlată de câțiva jucători, dacă accesul la resurse este privilegiat, dacă apar bariere artificiale pentru concurenți, dacă deciziile administrative favorizează indirect anumite interese economice sau dacă statul creează prin legislație și reglementare condiții care permit unor grupuri să exploateze poziții dominante, atunci problema nu mai este doar una economică. Devine una politică.
Iar aici apare întrebarea care, pentru mine, este mult mai importantă decât orice declarație televizată: cine câștigă efectiv dintr-o anumită decizie a statului?
Nu cine spune că o decizie este patriotică. Nu cine o ambalează în interesul României. Nu cine apare la televizor și explică solemn că sacrificiul cetățeanului este necesar pentru binele țării. Ci cine beneficiază concret de ea.
Aceasta este întrebarea pe care am învățat să o pun după zeci de ani de control fiscal. Pentru că, atunci când urmărești o operațiune economică, nu te poți opri la documentul care îți este pus pe masă. Trebuie să urmărești traseul banilor, beneficiarul real, relațiile dintre firme, intermediarii, contractele și interesele care se află în spatele aparenței de legalitate. În politică ar trebui să funcționeze aceeași logică. O declarație politică este doar documentul de suprafață. Traseul interesului este documentul adevărat.
Tocmai de aceea, ceea ce aflăm în ultima perioadă despre relațiile dintre politicieni, companii, intermediari și interese economice din domeniul resurselor energetice trebuie analizat cu mult mai multă atenție decât simpla succesiune de scandaluri de presă. Nu afirm că fiecare informație apărută în presă dovedește existența unei conspirații sau a unei înțelegeri mafiote. Ar fi o concluzie pe care numai probele o pot susține. Dar atunci când apar simultan declarații controversate, decizii guvernamentale greu de explicat, modificări legislative cu efecte economice importante și relații politice care ridică întrebări legitime, cetățeanul are dreptul să întrebe cui folosesc toate acestea.
Iar dacă răspunsul este, în mod repetat, că ele folosesc acelorași grupuri economice puternice, aceleiași clientele politice și acelorași intermediari care gravitează de ani de zile în jurul statului, atunci nu mai vorbim doar despre coincidențe izolate. Vorbim despre un posibil mecanism care trebuie investigat.
În acest context, preluarea guvernării de către PSD nu poate fi analizată doar prin prisma formulei parlamentare sau a negocierilor dintre partide. Trebuie privită și prin prisma intereselor economice pe care le reprezintă, explicit sau implicit, această schimbare de putere. Iar aici am o mare dificultate să accept explicația simplă potrivit căreia totul se face exclusiv pentru cetățean și pentru România, mai ales atunci când unele decizii par să producă efecte economice care avantajează exact actorii deja foarte puternici de pe anumite piețe.
Poate că mă înșel. Este posibil. Tocmai de aceea nu spun că întrebările mele sunt răspunsuri definitive. Dar după aproape o jumătate de secol de profesie, nu mai am reflexul de a confunda explicația oficială cu realitatea economică și nici declarația politică cu interesul pe care îl ascunde.
Și mai este ceva.
Când un partid îți spune timp de decenii că apără poporul, dar în jurul lui se formează sistematic rețele de interese, averi disproporționate și grupuri economice dependente de relația cu statul, eu cred că avem obligația să privim dincolo de slogan. Când ți se spune că totul se face pentru interesul național, trebuie să întrebi ce înseamnă concret acel interes național și, mai ales, cine îl încasează. Pentru că patriotismul este foarte ușor de declarat atunci când nota de plată o achită contribuabilul.
De aceea, problema României nu este, în fond, dacă PSD se declară de stânga, de centru sau orice altceva va mai fi la modă în următorul congres. Problema este dacă statul român va rămâne un instrument al cetățeanului sau va deveni, din nou, instrumentul unor grupuri care îl folosesc pentru a-și consolida puterea economică și politică.
Iar aici mă întorc la Grindeanu și la întrebarea de la început. Ce poate produce un sistem politic în care promovarea depinde mai mult de obediență decât de independența gândirii? Poate produce, desigur, și oameni inteligenți, competenți sau chiar bine intenționați. Dar poate produce și politicieni care învață foarte devreme că supraviețuirea politică nu depinde de întrebarea „este corect?”, ci de întrebarea „cine trebuie să fie mulțumit?”.
Iar aceasta este, poate, cea mai periculoasă mutație pe care o poate suferi o democrație: momentul în care politicianul nu mai privește statul ca pe o instituție pe care trebuie să o servească, ci ca pe o scară pe care trebuie să urce.
Diferența dintre cele două perspective pare mică. În realitate, între ele se află întreaga diferență dintre o democrație funcțională și un stat capturat.
Iar eu unul am devenit prea bătrân ca să mai cred că, dacă scriem pe ușa unei instituții „interesul cetățeanului”, în interior chiar se află cetățeanul.
