Pentru că e condusă de imoralitate, justiția românească de azi – reprezentată emblematic de actualul CSM și de Înalta Curte, asupra cărora Lia Savonea și-a pus amprenta ca o pecete a obedienței – și-a pierdut sufletul, dar continuă să mimeze rațiunea. Ea își justifică subiectivismul invocând „respectarea literei legii”, nu și a spiritului ei.
Este, de fapt, o formă sofisticată de ipocrizie instituționalizată: interpretând litera legii printr-o selecție convenabilă de sinonime și nuanțe, „justițiarul” modern își absolvă propria conștiință. El afirmă, cu un aer superior: „Eu nu judec, eu doar aplic legea”, aruncând responsabilitatea morală asupra celor care au scris-o prost – Parlamentul, Guvernul, „sistemul politic”. În realitate, această atitudine este o abdicare de la însăși esența actului de justiție.
Pentru că spiritul legii nu e o formulă juridică. Este acel principiu moral nevăzut care ar trebui să transfigureze litera uscată în act viu de dreptate. Litera, fără spirit, e doar o carcasă logică, o tehnicalitate moartă. Spiritul este ceea ce insuflă sens uman legii – conștiința, discernământul, capacitatea de a vedea diferența dintre vinovăție și greșeală, dintre formă și esență, dintre legal și just.
Judecătorul, conform legii și conștiinței, are obligația de a stărui pentru aflarea adevărului. Dar adevărul nu se află prin articole și alineate, ci printr-un exercițiu de luciditate morală, printr-o judecată interioară care precede orice sentință. Când însă conștiința lipsește, litera legii devine un paravan al imposturii.
Este tragedia justiției moderne: s-a transformat într-un aparat care funcționează corect din punct de vedere procedural, dar complet viciat din punct de vedere moral. Se respectă forma, dar se ucide sensul. Se aplică regula, dar se ignoră dreptatea. Așa se naște injustiția legală – cea mai perfidă dintre toate, pentru că poartă masca respectabilității.
Din punct de vedere psihologic, această deformare este explicabilă. Magistratul care se ascunde în spatele formalismului trăiește iluzia propriei perfecțiuni. Refuzul de a judeca moral devine o strategie de autoprotecție, un mecanism de evitare a responsabilității. Conștiința, odată amortită, nu mai tulbură somnul celui care greșește „corect”. Astfel, sistemul juridic produce nu doar inechitate, ci și oameni mutilați interior: tehnicieni ai dreptului, dar analfabeți ai dreptății.
Filozofic vorbind, între litera și spiritul legii se întinde toată drama civilizației moderne: aceea dintre minte și suflet, dintre ordine și sens. Când litera ucide spiritul, justiția devine un ritual fără credință. Iar când un magistrat se ascunde în spatele articolelor de lege pentru a evita adevărul, devine, fără să-și dea seama, complicele răului pe care ar trebui să-l combată.
Moralitatea – forma supremă de curaj în justiție!
Curajul unui magistrat nu se măsoară în decibelii discursului său public sau în rigiditatea cu care citează articole de lege. Adevăratul curaj începe în tăcere, acolo unde nimeni nu-l aplaudă: în lupta interioară dintre interes și conștiință, dintre carieră și adevăr.
Într-o lume în care majoritatea preferă siguranța conformismului, moralitatea devine un act de revoltă. A fi drept înseamnă, înainte de toate, a avea curajul de a fi singur împotriva minciunii instituționalizate. Căci, în justiție, compromisurile nu se măsoară în bani, ci în tăceri. O tăcere poate închide ochii la o nedreptate, poate salva un vinovat sau poate distruge un om nevinovat.
Magistratul cu adevărat moral nu este cel care se ascunde în spatele legii, ci cel care o umanizează. El nu doar aplică, ci înțelege. Nu doar pedepsește, ci judecă în sensul profund al cuvântului – adică distinge între rău și greșeală, între intenție și consecință, între om și faptă. Dar pentru asta e nevoie de curaj. Curajul de a te opune colegilor care aplică „șabloane”. Curajul de a nu transforma legea în scut personal. Curajul de a simți, într-o lume care te învață să fii rece. Curajul de a ști că adevărul nu este întotdeauna convenabil și că dreptatea nu se pronunță doar în numele legii, ci și în numele omului.
Din nefericire, mulți dintre magistrații de astăzi sunt virusați de același flagel care a distrus și clasa politică: lăcomia. Este un virus subtil, dar devastator. El nu se manifestă prin febră sau durere, ci prin atrofierea conștiinței morale. Lăcomia naște autojustificări, distorsionează valorile, face din carieră o religie și din privilegii o dovadă de merit.
Judecătorul lacom nu mai caută dreptatea, ci confortul. Nu mai slujește legea, ci pe sine. Nu mai apără adevărul, ci aparența.
Lăcomia, din perspectivă psihologică, este expresia unei nesiguranțe adânci – nevoia de a compensa prin avere și putere absența demnității interioare. Ea corupe nu doar omul, ci și structura actului de justiție, pentru că introduce o motivație parazitară: judeci nu ca să faci dreptate, ci ca să câștigi avantaje. Din acel moment, justiția devine tranzacție, iar conștiința – monedă.
Filozofic vorbind, moralitatea este forma cea mai înaltă a lucidității. Ea nu se confundă cu dogma, ci o depășește. Moralitatea în justiție nu este religioasă, ci ontologică: este expresia unei conștiințe care refuză să devină funcționarul răului. Un judecător fără conștiință nu e decât un scrib al puterii, oricât de corect i-ar fi dosarul.
Adevărata justiție nu se învață la facultate, ci se naște în momentul în care, privind un om, magistratul înțelege că are în față o viață, nu un caz. Că hotărârea lui poate salva sau poate distruge, că fiecare decizie devine o filă de istorie morală.
De aceea, moralitatea nu e un lux al sufletului, ci temelia oricărei justiții. Pentru că fără ea, legea devine armă, iar judecătorul – instrument.
Justiția are nevoie de oameni care nu doar știu legea, ci cred în ea. Nu în sensul birocratic al credinței, ci în sensul sacru al dreptății. Altfel, vom continua să trăim sub tirania celor care aplică legea „corect”, dar fără inimă – și care, prin exces de formalism și lăcomie, transformă dreptatea într-o farsă legală.
Așadar, cea mai mare tragedie a justiției contemporane nu este corupția. Corupția este doar febra care arată boala. Adevărata maladie este absența conștiinței.
Legea se aplică, dar dreptatea nu se simte. Se redactează sentințe, dar se uită adevărul. Se închid dosare, dar se deschid răni adânci în societate. Avem totul — coduri, proceduri, robe, instituții — dar lipsește ceea ce dă sens tuturor: sufletul moral al actului de justiție.
Justiția fără conștiință devine o mașinărie impecabilă care funcționează greșit. Se mișcă, dar nu înaintează. Rotește hârtii, dar nu luminează minți. Produce verdict, dar nu dreptate.
Omul fără conștiință poate fi inteligent, erudit, eficient. Dar nu poate fi drept. Pentru că dreptatea nu se învață la facultate, ci se simte dinlăuntru, acolo unde rațiunea se întâlnește cu moralitatea, iar adevărul devine criteriul tăcut al oricărei decizii.
Când magistratul își pierde conștiința, nu se degradează doar el – se degradează ideea însăși de justiție. Iar când justiția își pierde conștiința, statul încetează să mai fie o comunitate morală și devine o afacere: un spațiu de tranzacții, în care vinovăția și nevinovăția se negociază.
Această absență a conștiinței nu se vede în fapte spectaculoase, ci în tăceri. În acele clipe în care știi că ceva e nedrept și totuși taci. În momentele când accepți să vezi litera legii ucigând spiritul ei și spui, resemnat, „așa e legea”. În acel moment, nu doar un om e condamnat — este condamnată însăși ideea de dreptate.
Magistrații de astăzi, din păcate, poartă același virus care a distrus clasa politică: lăcomia. Lăcomia de bani, de putere, de privilegii. Un virus care nu atacă trupul, ci sufletul, transformând vocația în carieră și conștiința în instrument de autoprotecție. Lăcomia ucide nu doar adevărul, ci și curajul de a-l rosti.
Justiția, în esența ei, nu este o știință a pedepsei, ci o artă a echilibrului moral. Nu poate exista dreptate fără conștiință, după cum nu poate exista lege vie fără suflet. Căci legea, fără spirit, e doar o tehnicalitate – iar judecătorul, fără conștiință, e doar un scrib al puterii.
Să nu ne amăgim: justiția nu moare în dosare politice și nici în scandaluri televizate. Moare, încet, în inima fiecărui om care ar fi putut face dreptate și a ales să tacă. Iar atunci când toți tac, conștiința devine ultimul judecător rămas în picioare. Singurul incoruptibil. Restul sunt doar robe.
